Cum pot doi ochi albaştri să fie demni de acuzaţie? Nu cred!! Totuşi... negrul ăsta spune tot! Şi mâna e albă.
Nu mai sunt copil. Şi asta e cel mai trist. Nu mai pot privi doi ochi albaştri. Prea pur. Prea... albastru.
Negru... albastru... alb... Ameţesc; un cerc halucinant care devine din ce în ce mai strâns. Şi ajunge până la mine... Mai aproape, tot mai aproape. E ameninţător. Vine... Vine... "TATA!"
Ecoul răsună sinistru. Şi o voce răguşită îmi răspunde:
--Tata nu mai este! Eşti pe cont propriu!
Whaat?! Unde-i TATA? [gândesc]
--Aşteaptă afară! Mai înainte i-ai sugerat să iasă, aveai ceva personal de rezolvat.
Îngrozitor! Între timp albastrul a dispărut. A apărut roşu.
--Ce caută roşu aici! Nu pot exista ochi roşii.
--Nu, dar îi poţi face!
Nu mai suport.
--Piei, satană! TATA! Vino înapoi, te rog!
DA! A auzit. Negrul nu mai e. Şi roşul. Acum e albastru. Şi alb. Acum sunt din nou copil.
[TATA, ai venit??]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ţi părerea!