Link nou!!

Mai nou, blogul meu se află la următoarea adresă:

http://lainaltimeachiliei.co.cc/

Vă aştept!

Muzică şi/sau culoare

E pentru prima dată când mi se întâmplă lucruri de genul ăsta. E pentru prima dată când mă simt aşa ascultând o melodie. Nu ştiu ce vreau să spun prin "aşa". Nu mă refer la "I feel so right"-ul din toate melodiile fara valoare. Şi nici nu ştiu dacă e de bine sau de rău.
E seară şi cer cu stele. Albastru safir găurit pe ici pe colo. Iar prin găuri răzbate lumina îngerilor ce se ascund în spatele cortinei. Şi trag cu ochiul.
Ştiu că priveliştea asta e o surpriză din partea lor pentru mine. Altfel, de ce ar mai fi fost albastru safir? Da, ştiu că e un cadou. Şi mă bucur de el. Mai ales că printre îngeri există unul foarte special, căruia i-au apărut mici diamante în colţul ochilor verzi...
Sânt în mijlocul străzii, cu capul răsturnat pe spate, pierdută în armonia cerului. E o muzică superbă a culorilor. Și chiar dacă pare incredibil, e de fapt o singură culoare. Și două nonculori.
Am început să urc. Picioarele nu-mi mai sunt de mult pe pământ. E o eliberare incredibilă, neașteptat de plăcută. O evadare din lumea prea reală și sumbră, care îți aruncă prea multe pe umeri și apoi te întreabă mirată "Dar de ce te doare spatele?".
Urc. Am trecut deja de cele mai înalte clădiri ale orașului. Deja încep să nu mai văd lucruri, ci puncte ce se micșorează din ce în ce. În schimb, mă apropii tot mai mult de găurile din cortina cerului.
Și îi pot vedea. Pot vedea îngerii pândind prin ele. Pot vedea doi ochi verzi, care acum zâmbesc. Le zâmbesc și eu.
Mi-ar plăcea să imortalizez momentul ăsta în vreun mod. "Un dagherotip, vă rog...". Dar în loc de asta, un claxon de șofer enervat mă cheamă urgent înapoi.
Părăsesc locul viziunii clar mai liberă, dar în același timp împovărată. Nu mai văd color. Toate lucrurile în jurul meu sunt verzi.
Ciudat... parcă era o singură culoare și două nonculori. Totuși... cred că sînt două și două.

Povestea unei pasiuni

Mai e puţin şi împlinesc un an. De fapt, împlinim un an.

A fost un an cu realizări, bucurii, shopping "la înălţime", distracţie, nopţi pierdute împreună, toate astea combinate si cu tristeţi pe ici pe colo, greutăţi sau dezamăgiri. Dar a fost. Frumos.

Anul trecut pe vremea asta nu ştiam nimic despre handmade. Tot ce ştiam era că voiam să lucrez minunăţii micuţe, colorate. Simţeam că aş fi în apele mele, înotând cu spor şi drag. Nu aveam informaţii despre materiale, furnizori, tehnici. Nimic.

Am întrebat pe cineva care se pricepea în domeniu despre "ceva ca lutul, din care se fac bijuterii". Bineînţeles că m-a informat, cu lux de amănunte, despre lut. Iar apoi mi-a spus, ca şi sugestie: "Dacă ţi-e greu să pictezi lutul, poţi să lucrezi cu FIMO". "Aaa, da? Dar ce-i aia?".

Explicaţii, detalii, poveşti, harta magazinului desenată în minte.

Pe 8 martie eram în magazin, întrebându-l sfioasă pe vânzător despre "argilă polimerică". S-a uitat puţin ciudat la mine, a început să râdă şi a spus: "Eşti prima persoană care întreabă atât de elevat". "Elevaaat?". "Da. Toţi cei care întreabă, de obicei spun FIMO, lut, plastilină... Oricum altfel decât argilă polimerică." Am început şi eu să râd.

M-am dus la raft şi m-am cufundat în vraja peisajului ce mi se întindea înainte. O multitudine de culori, texturi, tipuri de material. Ustensile, accesorii. tot ce trebuie pentru desfăşurarea optimă a activităţii creatorului. M-am echipat cu calm şi am început să aleg. 6 culori şi multe multe accesorii.

Am mers spre casă la 3,5 metri deasupra pământului. De bucurie.

Primul lucru pe care l-am creat a fost un mini cupcake. Yummy!

Iar primul târg a fost pe 28 martie.

Asta este povestea foarte pe scurt a unei pasiuni. O pasiune care mi-a dat avânt în multe momente de moleşeală. O pasiune care mi-a dat viaţă în momente de moarte clinică a sufletului. O pasiune prin care am putut şi pot să mă exprim. O pasiune care mă formează, mă educă, îmi conturează un orizont larg. O pasiune care îşi merită timpul şi resursele materiale.

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Asa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

Adrian Păunescu

1 Noaptea - Ziua fără zile

Azi-noapte, neavând cu ce să-mi umplu timpul, am început să fac tumbe, să sar de pe trambulină şi să mă zbengui, de m-au lăsat toate puterile. Aşa m-am bălăcit şi am înnotat până s-a luat lumina. M-am culcat pe la ora 1, doar ce l-am simţit pe Moş Somnilă cum mă gâdila tandru pe la gene.

La scurt timp însă, un ecran demarează ca un carusel şi mi se învârte aievea în cap. În proiecţiile lui, apăream şi eu. Mă mişcam, simţeam iarba, catifeaua, visul. Da, era un vis: flori, pungi, parcuri, avioane, plăcinte, pistoale, prinţese, scorţişoară, garaje, cărţi, clovni, becuri, dragoste..., când dintr-o dată ceva cald şi umed începe să se prelingă, încet, dinspre ochi înspre colţul gurii, după care ia colţul şi tuleşte după ceafă. Nu m-am tulburat câtuşi de puţin, ştiind că părul încă nu îmi era uscat de la scăldatul pe care îl trăsesem. Straniu! Culorile ecranului deveniseră alb-negru, semn că mergeam spre trezie. Totuşi, imediat ce am apelat la obişnuitul sistem de reparat electrocasnice – pumnul – totul a reapărut din nou în culori. Visam frumos.

După vreo oră de reverie, parcă cineva scosese cablul din priză, devenisem conştient de o serie de buburuze care îmi aparuseră pe faţă. Odată unite, acestea au început să lunece, dându-mi o stare de discomfort. Îmi duc mâna prin păr şi îl găsesc aspru, uscat. „Ah, gata!” îmi zic. „M-a prins o răceală şi acum transpir. Totul este în regulă!“ gândesc eu. Mă şterg şi încerc să adorm din nou, când simt că picăturile se înteţesc, de data aceasta însoţite de nişte sunete ciudate, nemaiauzite până atunci. Unul din bobii umezi mi se lungeşte pe buze. Îmi muşc buza şi picătura ia gust. Era sărată! Nu mai gustasem aşa ceva până atunci: apă sărată! De fapt, nu prea gustasem mare lucru niciodată.

– Hmmm… se aude un glas răguşit de undeva.

– Cine-i acolo? gângăvesc eu.

– Eu! răspunde cineva, adică celălalt eu.

– Cum adică, „eu”?

– Ce? mormăi indignat respectivul. Nu mă mai recunoşti? Deja devin tensionat, simţindu-mă jenat că nu recunosc persoana. Era întuneric şi nu ne vedeam la faţă. Sunt eu, fratele tău! clarifică interlocutorul.

– Fratele meu!?... Ah! Scuză-mă că nu te-am recunoscut, dar ai vocea schimbată. Ce s-a întâmplat?

– Ce? N-ai auzit? Să nu-mi spui că ai dormit tot timpul! îmi spune el, reprobator. Măi, eşti culmea! Tot timpul dormi, o viaţă ai şi pe aceea o dormi?

– Da, eram obosit. Am făcut o baie şi mă relaxam. Dar, hai spune-mi ce s-a întâmplat?

– Hmm… părinţii s-au certat, se smiorcăie el.

– Da! Şi ceva nou? încerc eu să mai aplanez.

– Da, dar de data asta a fost foarte rău! smiorcăie el, înăbuşit.

– Hai, spune o dată! mă enervez. Turuie, că mi-e somn.

– Ta... ta...tataa a... a... ve...nit beat hmm... şi... şi a înce...put să facă scandal. A trân...tit hhmmm... uşile şi a trezit-o o... pe... pee... ma...aamaa... I-a spus că nu este... bunăăă... de ni... ni...mic, că stă... hmmm toată ziua...aa pe oo...spăţ... ospăţ...

– De ce vorbeşti aşa, pe întrerupte? mă mir eu. Hai, fii cuminte, îl calmez eu, şi încearcă să dormi!

– Dar, aa...sta nu e totul. I-a… hmmm... mai spus că nu ne mai vrea pe noi doi. I-a spus să ne dea drumul... hmmm!

– Cum adică? S-a săturat de noi?

– Da! Nu vreaa... să mai... mai audă de noi... vrea să ne... arunce în stradă... Cică nu... nu... hmmm... ne mai poa...a...te ţine. Costăm prea mult!

Se făcuse linişte. Nu se mai auzea nimic.

– Mai eşti acolo? iscodesc eu.

– Da, răspunse el. Ce vrei?

– Hmmm, simt ceva umed în ochi. Am două bobiţe, care se preling pe obraz, îi spun eu. Duc, apoi, degetul de la ochi la gură şi spre surprinderea mea acelaşi gust, ca mai devreme: apă sărată. Am apă sărată în ochi! exclam eu, intrigat de descoperire. Ce înseamnă asta?

– Ah! Nu ştii? Nimic nu ştii! Prostuţ mai eşti! Acelea sunt lacrimi, ce apă sărată visezi?

– Da, ele m-au trezit. Cădeau de undeva de sus.

– Erau lacrimile mele, îmi explică frăţiorul.

Plângeam deasupra ta!

– Deci şi tu ai apă sărată! Înseamnă că suntem gemeni!? exclam eu. Amândoi avem... cum le spui tu... lachi... lacrimi. Da, lacrimi.

– Ah! Ce revelaţie! Sigur că suntem gemeni. Dar, ştii ceva? Hai repede, să facem un pact înainte de a ieşi afară: orice s-ar întâmpla cu noi doi, lacrimile acestea, care arată că ne apropiem de pământ, să ne unească şi să ne iubim mereu. Vrei?

– Da, vreau. Vreau să fiu iubit şi să iubesc. Măcar noi doi să fim prieteni, dacă lumea nu ne vrea...

Psst...linişte. Mama se culcă. Să nu o mai întristăm şi noi. Noapte bună şi nu mai da cu piciorul aşa tare! îmi spune el cu reproş. Dacă mai apucăm, ne vedem în parcul de distracţie pe 1 Iunie.

– Pa! Şi sper să ni se îndulcească lacrimile. Nu-mi plac deloc lacrimile sărate!

Luminile se sting. La fel şi viaţa noastră. Ecranul dispare, şi cu el visul oricărui plod.

Cristian Lucaci

Articol preluat de aici.

The Marker

Tocmai am descoperit o formaţie românească tânără. Creştină. Cântă foarte frumos, din punctul meu de vedere. Impresionant ce au putut să facă, să se afirme la Cerbul de Aur, având în vedere vârsta lor. Trupa e formată din 4 băieţi, conducătorul lor fiind Paul Mateş(chitară şi lider vocal).

Mi-a plăcut semnificaţia numelui lor:

"The measure of our quality of life is determined by how many people's lives we can touch. If only one person is reached in one lifetime, then it's all worth it. It doesn't cost anything to give a kind word, or a helping hand, but it's enough to leave a mark."

Aici site-ul lor oficial.

Enjoy!

Love

There's the wonderful love of a beautiful maid

And the love of a staunch true man,

And the love of a baby that's unafraid -

All have existed since time began.

But the most wonderful love, the love of all loves,

Even greater than the love for Mother,

Is the infinite, tenderest, passionate love

Of the dead drunk for another.