PAMFLET

Prima dată când te-am văzut eram la grădina zoologică, la secţia "animale domestice". Erai ocupat să-ţi savurezi gustarea de amiază. Am fost şocată de adidaşii tăi şi eram sigură că-s de firmă. De fapt, eram sigură că tu însuţi aparţii vreunui neam mare. Altfel nu îmi explicam lejeritatea ta în timp ce-ţi luai gustarea, cât şi graţia cu care rupeai bucăţică cu bucăţică. Te-am contemplat câteva minute în şir, iar tu nici măcar nu m-ai remarcat. Apoi mi-am dat seama că grupul cu care eram se îndepărtase considerabil, aşa că a trebuit să plec. Ce-i drept, cam greu şi cu capul sucit în direcţia ta.

În următoarele două zile, gândul mi-a fost numai la tine. Mă gândeam la pielea ta rozalie. La zâmbetul tău. La piercingul din nas şi la părul scurt, dovezi clare ale faptului că NU, nu puteai fi fan Justin Bieber! Şi nici nu ştii cât mă bucuram pentru asta.

Dar, pe lângă sentimentul de bucurie şi linişte pe care îl aveam, mă stăpânea şi o tristeţe: accea că, în tot timpul cât eu te-am sorbit din ochi, tu nici măcar nu m-ai observat, nu ai schiţat niciun gest de atenţie la adresa mea. Şi nu cred să fi existat fiinţă mai tristă ca mine în toată lumea...

Însă, după câteva zile, am avut ocazia să te revăd. O, şi ce bucurie am avut atunci! Îmi pierdusem glasul, încercam să spun câte ceva, dar nu reuşeam. Fiindcă da, vorbeai cu mine! Ştiu că atunci, tot ce am reuşit să fac a fost să răspund pe jumătate la întrebarea ta: "Floren...", după care am leşinat. Mă întrebaseşi cum mă cheamă...

De atunci nu te-am mai văzut şi, în tot timpul ăsta, viaţa mea a fost mizeră. Nu mi-am mai găsit plăcerea în absolut nimic. Nici măcar în shopping sau cursuri de dans oriental. Nimic nu mă mai mulţumea. Stăteam toată ziua şi mă gândeam la tine. Mă acuzam de prostie cruntă pentru faptul că, atunci când avusesem ocazia, nu te întrebasem nimic. Nici măcar cum te cheamă. Nici măcar unde locuieşti. Nici măcar un cont de Twitter sau ceva... Nimic!

Am încercat să te caut la grădina zoologică. Dar nici acolo nu erai. Tocmai îţi dădusei demisia din post. Am cutreierat toate străzile oraşului, am petrecut zile întregi pe banca pe care te întâlnisem, dar fără rost.

Acum câteva zile citeam ziarul când, pe pagina cu ştiri mondene, te-am văzut! Atunci am aflat că te cheamă Dordo şi că eşti proaspăt star de cinema. Şi, pe lângă asta, mai ai şi iubită!

Mi-au explodat creierii. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor! Eram cât pe ce să cred că nu eşti tu în poză, că te confund, când ţi-am remarcat adidaşii. Şi atunci am ştiut că nu mai este nimic de făcut. Ştiam că de acum e pierdut totul.

Atunci am luat hotărârea să termin cu viaţa asta. Mi-am dat seama că nu are sens să trăiesc fără tine. Însă nu aveam nicio posibilitate de a muri. Singura speranţă era Crăciunul. Aşa că am hotărât să mănânc mult, ca să fiu sigură că la Crăciun mor.

Acum e Ajunul. Am 259 de kilograme şi arăt groaznic. Stau la masă scriindu-mi ultimele cuvinte. Şi acestea sunt: AM TRĂIT NUMAI PENTRU TINE!

De la cea mai tristă scrofiţă, Florentina, pentru cel mai chipeş porcuşor: Dordo.

PAMFLET - specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.

30 Ianuarie 1989

Acum 22 de ani, pe aceeaşi dată ca şi azi, într-o familie cu doi părinţi şi şase fetiţe, venea cea de-a şaptea. Ligia. O fetiţă plăpândă, mică şi cu probleme cu inima. Doctoriţa moaşă a asigurat-o pe mămică de faptul că bebeluşul nu va trece peste vârsta de 1 an.

A trecut un an, au trecut mai mulţi şi, ca prin minune, inima fetiţei şi-a mai revenit. Copilul a crescut şi a avut parte de o copilărie frumoasă şi fericită în sânul familiei la care se mai adăugaseră doi băieţi şi o fetiţă. Erau acum 10. Numărul perfect pentru cele mai interesante şi palpitante jocuri, pentru şotii perfect regizate şi glume bine desfăşurate.

Apoi, cu timpul, fetele cele mai mari au început "să-şi ia zborul" una câte una, până ce acasă cu mama au rămas doar 4 copii: Ligia şi cei trei fraţi mai mici.

Desigur că acum Ligia era deja în floarea vârstei, împlinită din toate punctele de vedere. Era la facultate, la facultatea pe care o visase, cânta în Biserică, avea muuuulţi prieteni. Dar cel mai important, îşi găsise perechea, jumătatea cu care dorea să-şi petreacă restul vieţii.

Stătea acum în mijlocul familiei reunite ascultând cum i se cântă "La Mulţi Ani" şi se gândea, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, la tot ce avusese până atunci. Ba mai mult, trăgând puţin cu ochiul pe după cortina viitorului, întrezărea strălucirea ce îi era rezervată atât pentru viaţă, cât va mai avea din ea, cât şi pentru veşnicie. Era fericită...

Draga mea Ligia... Cred că am exprimat destul de bine [asta spus cu modestie] gândurile tale. Şi acum o să ţi le spun pe ale mele.

Mă bucur foarte mult că am avut [şi am] ocazia de a fi în aceeaşi familie cu tine. Mă bucur că am putut să învăţ atâtea de la tine, şi îţi mulţumesc pentru răbdarea ta în a mă învăţa atâtea. Mă bucur pentru talentul tău din care ne înfruptăm cu toţii. Mă bucur pentru frumuseţea ta [şi Sabin poate să confirme asta]. Mă bucur pentru liniştea din sufletul tău, care se revarsă şi în comportament... şi mai compensează gălăgiaaaa mea. Mă bucur pentru că am ocazia să trăiesc lângă o persoană care chiar trăieşte pentru alţii. Mă bucur că sunt singura care are onoarea să-ţi încălzească picioarele noaptea. Mă bucur că eşti de acord să ne dăm amândouă cu acelaşi ruj. Mă bucur pentru că îmi dai sfaturi în legătură cu vestimentaţia. Şi mă bucur că mi le dai şi altă dată, chiar dacă răspunsul meu e "Şi ce dacă!?". Mă bucur că m-ai tuns. Şi că o să mă mai tunzi. Mă bucur că joci Mikado cu mine şi că nu te enervezi când îţi refuz 5 mişcări la rând. Mă bucur că accepţi să cânţi cu mine. Mă bucur că mă vrei domnişoară de onoare la nunta ta. Mă bucur că îmi apreciezi slabele încercări de a mă îndrepta în anumite domenii. Mă bucur că nu te saturi de vorbăreala mea. Şi de fiţoşenia mea. Şi de toanele mele. Mă bucur că mi-ai apreciat prima [şi sper ultima] poezie. Mă bucur că mă încurajezi în lucruri în care nu am curajul necesar. Mă bucur că mă pui să studiez la vioară, să învăţ la psihologie, să îmi scriu la istoria angliei... MĂ BUCUR CĂ EŞTI SORA MEA!!

Cu drag,

Ioana

Petale

Sunt o umbră mişcătoare

Dar albastră.

Mănânc pâine cu lacrimi.

Cânt la o vioară dezacordată

De ploile ce au bătut asupra ei.

Nu mă mai doare rana din pălărie.

Lacrimile sunt amare

Pelin

Ce se ascunde între picături

De sânge albastru

Sânge nobil.

Am uitat de gloria de ieri

Apusă în centrul oraşului.

Am uitat de zile, de nopţi

De seri.

Am uitat de razele albastre.

Pixul meu plânge

În timp ce scrie o poezie fără rimă, ritm şi măsură.

Dar plânge cu folos.

Şi măcar nu e singur.

Zâne albastre roiesc în jurul lui.

Calendarul arată 25 Ianuarie

Dar mintea mea a rămas în urmă.

Cred că o să-mi concediez piticii de pe creier

Ca să rămână doar neuronii.

El şi ea, neuroni albaştri.

E cald şi miroase a lăcrămioare.

Oare a venit primăvara?

Mă uit mirată pe geam şi văd stratul de zăpadă.

Deasupra lor se ridică ţanţoşe

Pâlcuri de lăcrămioare albastre.

Nu înţeleg rostul literelor, silabelor, cuvintelor

În absenţa

Petalelor împrăştiate pe masă.

Petale din viaţa mea.

O viaţă albastră.

Al doilea lucru

Pot compara totul cu un bebe. Mi-l imaginez aşa: în pampers, fără hăinuţe, stând în şezut pe un covor de joacă. E frumos... Dar are pe nas o bilă roşie, un nas de clown. Râde. Se simte bine. Însă îl mai şi încurcă nasul prea mare, prea roşu, prea... rotund.

Nu ştiu de ce compar astea două lucruri.

Şi acum o să mă întrebi care e al doilea lucru.

Poate pentru că îmi doresc să mai fiu bebe.

Şi tu insişti să ştii care e al doilea lucru.

Copilul creşte văzând cu ochii.

Şi al doilea lucru e...?

Un copil ca toţi copiii, nişte şotii ca toate şotiile...

Bine, bine, dar al doilea lucru?

Copilul creşte, capacităţile intelectuale cresc o dată cu el; nasul însă rămâne la fel de mare, roşu, rotund.

Mă iei cu vorba?? Care e al doilea lucru?

Începe şcoala şi el se afirmă ca şi copil eminent, care promite multe.

Te rooog!! Spune-mi al doilea lucru!!

Ajunge şi în clasa a5-a, a7-a, a... 9-a!!

OK. Şi ce legătură are asta cu al doilea lucru??

...Al doilea lucru este uniforma şi bereta albastre pe care le primeşte în clasa a9-a, în locul unei uniforme normale...

Iar nasul e tot roşu...

Chilia. Semnale.

Pentru că blogul îi poartă numele, cred că o să mai scriu din când în când despre ea. Nu ştiu cât de des.

Momentan, draga mea chilie e puţin cam... solitară. Adică... De fapt, sunt multe de povestit.

Deci, ultima dată când v-am povestit despre ea, eram la infirmierie. Să nu credeţi că am stat acolo până acum. Însă, în timp ce eram acolo, o asistentă drăguţă, care s-a interesat de mine, m-a pus să-i promit că o să-i vizitez schitul [ooo, daaa, e şi ea din şleahta asta]. Aşa că m-am simţit nevoită să merg pe la ea. Apoi mi-a venit în minte că nu mi-am prea luat rămas bun de la prieteni. Iar prietenii de la care mi-am luat rămas-bun s-au simţit obligaţi să mă invite la masă. Şi-ntre timp mi-am mai şi lipit inima de nişte lucruri lumeşti de care mi-e şi ruşine să pomenesc.

Şi uite aşa am pierdut eu o grămadă de timp, am făcut păcate [am mâncat şi altceva decât mere, etc]... Dar partea bună e că, din când în când, mi-am adus aminte şi am mai lucrat la scara accea de frânghie. Am terminat-o. Acum o fixez.

Dar "politica" s-a schimbat. O să cobor mai des. Scara mă ajută. O să primesc chiar şi vizite [totuşi, nu prea dese şi nu de la oricine].

Mi-am reînnoit şi provizia de mere...

Cam asta e. Deocamdată.

Toamnă, 23.X.2010

Cerul s-a încruntat. E mov. De tristeţe. Şi se vede că îi vine să plângă.

Toamna e stingheră. Nu mai îndrăzneşte să se joace cu frunzele. Nici cu razele de soare. Stă singură într-un colţ de lume şi priveşte în jur. Vede că printre fiinţele omeneşti există o anumită tristeţe, dezorientare. Ea oricum nu-i înţelege pe "ciudaţii" de oameni. Dar îi sunt dragi. Nu-i place să îi vadă îmbrăcaţi în negru.

Oamenii nu simt unii cu alţii. Toamna îi iubeşte însă pe toţi. Neconiţionat.

I-ar plăcea ca şi oamenii să se iubească între ei, să simtă unii cu alţii. Fiindcă ea observă că în mulţimea de oameni negri sunt şi unii pestriţi.

Toamna e gri. De trei zile.

[pentru Cristinuţa, cu pupici]

TATA

Ochi albaştri în umbra pădurii. O mână deasupra care acuză.

Cum pot doi ochi albaştri să fie demni de acuzaţie? Nu cred!! Totuşi... negrul ăsta spune tot! Şi mâna e albă.

Nu mai sunt copil. Şi asta e cel mai trist. Nu mai pot privi doi ochi albaştri. Prea pur. Prea... albastru.

Negru... albastru... alb... Ameţesc; un cerc halucinant care devine din ce în ce mai strâns. Şi ajunge până la mine... Mai aproape, tot mai aproape. E ameninţător. Vine... Vine... "TATA!"

Ecoul răsună sinistru. Şi o voce răguşită îmi răspunde:

--Tata nu mai este! Eşti pe cont propriu!

Whaat?! Unde-i TATA? [gândesc]

--Aşteaptă afară! Mai înainte i-ai sugerat să iasă, aveai ceva personal de rezolvat.

Îngrozitor! Între timp albastrul a dispărut. A apărut roşu.

--Ce caută roşu aici! Nu pot exista ochi roşii.

--Nu, dar îi poţi face!

Nu mai suport.

--Piei, satană! TATA! Vino înapoi, te rog!

DA! A auzit. Negrul nu mai e. Şi roşul. Acum e albastru. Şi alb. Acum sunt din nou copil.

[TATA, ai venit??]

Camera

La periferia creierului meu există o cameră ascunsă. E obscură, plină de praf şi pânze de păianjen. Într-un colţ este o fereastră, dar lumina nu intră prin ea din cauza prafului gros.

Acolo, pe rafturi uriaşe, aruncate la întâmplare sau aşezate puţin mai atent, sunt cuvinte.

Nu aş putea spune că este dezordine totală. Pentru că ele sunt aşezate pe categorii. În stânga, pe ultimele două rafturi de sus [ticsite, ce-i drept], sunt cuvintele triste. Apoi, pe următoarele două, sunt cele nervoase. Asta e cea mai periculoasă zonă a camerei, pentru că întotdeauna te poţi trezi cu vreun lucru aruncat spre tine. Apoi urmează cuvintele fericite, emoţionate, obosite, îngrijorate, îndrăgostite.

E camera mea preferată [din creier]. Locul unde poposesc cel mai des.

Şi acum, întrebaţi-mă de ce e atât de prăfuită.

Le Noir Et Le Rouge

Totul e ca într-un vis. Vă înţelegeţi bine până la un punct. Până când începe să-ţi caute nod în papură. Şi apoi începe să strige la tine. Şi să gesticuleze violent. Te acuză de lucruri pe care nici măcar nu le-ai auzit până acum.
Nedreptatea te inundă. Pereţii camerei se strâng văzând cu ochii. Ajung aproape, tot mai aproape, îţi ating pielea de pe mâini, de pe umeri, de pe faţă. Te zgârâie, îţi lasă vopsea neagră care se combină cu sângele curgând. Nu simţi durere, nu te ustură, dar simţi cum prin rănile deschise, îţi intră în vene o substanţă rece, aproape solidă. O poţi urmări cum ţi se plimbă prin corp. Pe unde trece, lasă o senzaţie de răceală, îngheţ. Mușchii care sunt îmbibați de sângele rece se atrofiază încetul cu încetul. Îți dai seama de pericol și te alarmezi. Încerci s-o oprești, dar se mișcă mai repede.
Într-un final, ajunge în vârful degetului arătător. Îl freci violent de peretele negru din fața ta, până sângele țâșnește, stropind totul în jur. Dar fericirea e că, în același timp, este eliminată și substanța nocivă. E albă și sclipește ca metalul. O privești cu atenție și o categorisești: argint viu.
Însă nu ai timp să te gândești, să începi să te îngrozești, pentru că rănile de pe față, umeri, mâini, cât și cea de la deget, încep să te doară. Te concentrezi asupra lor, încerci să le menajezi, să le liniștești. Fără rezultat.
Energia se scurge din tine o dată cu lichidul roșu, dătător de viață. Îți ții mâna în fața ochilor și privești sângele curgând din rană. Pe buza acesteia mai există încă urme de argint viu.
Apoi te cufunzi într-o stare de liniște totală, lipsită de dureri sau neplăceri.
Te afli într-o lume de sticlă. Totul e sclipitor. În jurul tău nu există vreun obiect anume. Diformități.
Apoi se schimbă. Ești într-o luterie. Instrumente de sticlă. Îți alegi o vioară. De sticlă. O iei cu tine și pleci. O păstrezi ca pe cel mai sfânt lucru din viața ta.
Simți o mână care te scutură. Te trage violent. Spre ieșire. Agăți cu disperare, în grabă, vioara de sticlă. Apollo. Dar te zguduie iar. Vioara îți zboară din mâini și se spulberă în mii de fărâme. Și, odată cu ea, toată lumea de sticlă.
Te trezești cu sufletul mort.

pentru că e 6 Ianuarie...

La mulţi ani unuia dintre cei 4 prieteni speciali ai mei, Tiberius cu s mic:D. God Bless You, Bro!! La multe veşnicii!!

Clarificări

Poate pare ciudat faptul că nu am scris nimic-nimic pentru sărbători. Dar am avut câteva motive.

În primul rând, e sec să scrii atunci când scrie toată lumea. Şi, normal, ce scrie toată lumea... Adică aceleaşi urări, aceleaşi cuvinte prea uzate într-o anumită perioadă a anului. Cuvinte goale, fără rezonanţă. Le citeşti sau le asculţi cu indiferenţa cu care treci strada în fiecare zi, să-ţi iei o pâine.

În perioade de genul ăsta, toată lumea e setată pe clişee. Pe cuvinte fără miez. Care nu îşi au rostul şi nu îşi găsesc locul într-o lume plină şi sătulă de cuvinte.

Apoi, nici măcar nu le văd sensul... De obicei cei cărora le spui, le ştiu deja. Şi ştiu că tu le doreşti chestiile alea. Atunci, de ce să le mai repeţi, ca o maşină stricată? Sau eventual să trimiţi un mesaj la toată lista din telefonul tău. Acelaşi mesaj.

Poate o să spuneţi că nu sunt normală. Şi nu sunt. Poate o să spuneţi că nu sunt om. Cu asta nu sunt de acord. Poate o să spuneţi că sunt doar o adolescentă răzvrătită pe tot ceea ce înseamnă viaţă. Adolescentă da. Foarte. Răzvrătită nu. Deloc.

În concluzie, nu scriu nimic-nimic pentru sărbători. Dar dacă aţi citit cu atenţie, v-aţi luat partea de urări.

Dacă e neapărată nevoie, o să vă mai dau o porţie pe la vară. Atunci când o să port şosetele cu Moş Crăciun.

'bout her... on request

Am mulţi prieteni. Dragi. Dar doar 4 sunt... speciali pentru mine.

Printre care şi Diana.

Ooo, da! Chiar dacă imi place să râd de ea şi de tot ce ţine de ea. Chiar dacă îi spun cam de 3 ori pe zi să-şi dea foc. Chiar dacă are mâţă. Chiar dacă e chisată. Şi misogină. Şi chiar dacă recunoaşte asta.

Cred că ar trebui să încep cu un început normal... Se pare că niciodată nu-mi iese...

Deci. Diana este colega mea. Face parte din "Marele 4" [da, fetelor, chiar dacă nu ştiaţi, aşa se numeşte!!]. --Iar "Marele 4" este format din Diana, Lorina, Lorena şi Eu.-- Este fostă colegă de bancă [şi probabil viitoare]. Este cea cu care mor de râs în fiecare seară, la telefon. La mesaje. Sau la minute.

Diana este singura persoană care poate face anumite lucruri. Cum ar fi să ţopăie prin cameră şi să calce fix într-un compas.

Dealtfel, e o fată bună... în limita în care se poate spune asta...:P

Şi-a făcut blog, avându-mă pe mine ca model. Ei cum să nu o iubeşti?! [Diana, mai ştii ce am spus despre "love"?]

Da... Chiar dacă pare ciudat, îmi e prietenă bună. Spun că pare ciudat pentru că suntem foarte foarte foarte foarte foarte foarte foarte diferite [de 7 ori]. Pentru că ea fumează şi eu nu. Pentru că ei îi place gramatica şi mie nu. Pentru că îi plac parodiile. Şi mie NU. Pentru că îi place maroon5 şi mie nu.

Cu toate astea, mai avem şi lucruri în comun. De exemplu ne place amândurora Mika. Şi Jason Mraz. Şi nu ne place Justin Bieber [sau Biever?? -- asta ca să fiu rea]. Şi nu ne place de profa de psihologie [for our sake, nu-i spun numele...]. Şi ne place Milkinis...

Concluzia?? Cred [de fapt, sunt sigură] că "Marele 4" nu ar fi acelaşi fără Diana. Nu ar fi... aşa de... mare!!

OK, şi chiar dacă pare că am devenit sentimentală, Diana, nu te bucura!! Mâine tot o să râd de tine. Cu prima ocazie.