Întorc foaia de test pe partea cealaltă şi am o altă privelişte (puţin dezolantă, ce-i drept): o foaie de matematică, goală. Pătrăţele. Perfecte. Dar neinteresante.
De aici începe desenul.
Trasez primul deal. Şi al doilea. Şi al treilea. Până la cinci. Apoi soarele. Într-un colţ, cu raze lungi-lungi. Şi ochi. Şi zâmbet. Apoi norii. Doi la număr. Aş fi făcut trei, dar nu încăpeau. Apoi florile. Simple, cu cinci petale. Umplu toate dealurile cu florile copilăriei.
Până aici e bun desenul. Dar nu ştiu ce să mai fac. O întreb pe lorena (cu "l" mare). Şi se naşte dialogul:
-Loreeenaaa!! Ce să mai deseneeeez??
-Adică? (se uită perplex la foaia mea) Aaa, păi... desenează o vacă!
-Nuuu, că-mi iese urâtă... ca un măgar!
-Atunci... un măgar!!
-Nuuu!! Că-mi mănâncă florile. Şi-i şi urât! Urechi lungi!!
-Oooof! Atunci... (triumfător) o oaie!
-Aaa, asta da! O oaie ştiu să fac!
Şi o fac. Apoi mai fac una, şi încă una. Dar apoi iar sunt în pană de idei. Şi din nou:
-Loreeenaaa!! Ce să mai deseneeez?
-Păi, ai desenat oaia?
-Daaa, mai multe!
-Da' iarbă nu-i faci? îţi mănâncă florile. Şi fă şi un cioban. Şi... o pisică. Şi un iepure. Şi un fiu de cioban. Şi...
-Ohooo, stai puţin să-mi notez!
Şi încep. Le pun la toate oiţele câte un smoc de iarbă în faţă. La una îi dau şi un mieluşel. Evident, cu smocul de iarbă personal. Apoi vine ciobanul. Cu haină groasă-groasă şi căciulă pe cap, în ciuda soarelui. Şi cu un par mai mare ca el.
Apoi pisica (mâţa, de fapt). O pun într-un colţ de nor. [Explicaţia: a murit şi a ajuns în cer (cauza morţii nu se spune :") )].
Apoi iepurele, în celălalt colţ de nor. [Explicaţia: s-a plictisit să se supună legii gravitaţiei...]. Şi încă un iepure, după un smoc de iarbă... pe pământ (încă).
Apoi fiul de cioban. Cu haină şi căciulă la fel de groase ca tatăl lui. Şi cu par la fel de mai mare decât el.
Îndepărtez opera de artă de ochi şi o contemplez. Mă vede profa şi îmi spune înţepat:
-Boancă, ia şi scrie!
Mă supun, cam cu greu. Încerc să mă uit pe partea cu lucrarea. Mă trec fiori şi mă ia cu frig. Matematica îmi oboseşte ochii. Întorc repede foaia şi mă afund liniştită în desenul meu. De fapt, în contemplarea lui.
Îmi pare rău că nu am culori. Ar fi mai real.
Se sună. Duc lucrarea cu tot cu desen. Într-adevăr, cu inima strânsă. Pentru desen. Nicidecum pentru lucrare.
