Lumina

E zi de toamnă. Se simte în răceala înţepătoare a aerului. Însă soarele încearcă să o infirme.

Străluceşte cu toată puterea lui.

Un nor îl ascunde. Din spate, însă, el continuă să strălucească. Şi razele se văd. Le poţi număra. Înviorează colinele adormite sub lene şi păcat ale Iaşului.

Dar iese. Norul nu câştigă bătălia.

Străluceşte. Obsedant. Încălzeşte pojghiţa pământului.

Ochii se opresc pe el. O pereche. Nu se pot dezlipi. De lumină. Se închid sub greutatea ei, dar se deschid înapoi repede. De dor. De dorul luminii.

Iar el străluceşte. Nu ţine cont.

Între timp, ochii au început să lăcrimeze. Tot de dor. De fapt, de alinarea dorului. Dorul de lumină. Privesc. Stau deschişi. Clipesc. TRĂIESC.

Cu toate că, între timp, soarele a devenit roşu, apoi portocaliu. Ochii abia acum încep să trăiască.

Trăiesc întâlnirea cu lumina.

Va urma...