DE CE?!

Nu ştiu dacă îmi mai plac poveştile. Poate pentru că sunt prea frumos de ireale. Poate pentru că am avut atâtea ocazii de a trăi într-o lume de poveste şi am rupt vraja.

Acum trăiesc într-o lume prea reală, cu date prea exacte, cu expresii fixe, cu "Nu" şi cu zâmbete în minus. Încă îmi amintesc zilele în care luptam cu zmeul, cot la cot cu tine, Făt-Frumos! Pe atunci eram cei mai buni prieteni. Dar acum, toată lumea îmi spune "Făt-frumos nu există!". Ei pretind că tu eşti o închipuire!! Eu însă cred, cred că încă exişti pe undeva, rănit, implorându-i pe cei din jur să te ajute. Ei însă nu te aud. Eu cred că exişti atunci când văd vreun cal alb. Şi-mi închipui Roibul tău, cu coama în vânt, zburând ca gândul. Îmi amintesc de turele făcute printre nori - de acasă până la diverşi împăraţi, după caz. Îmi amintesc vântul biciuindu-mi faţa şi păsările cântând.

Îmi amintesc de poieniţa în care ne-am oprit să bem apă. De florile care leşinau când îţi auzeau numele. Dar acum, Făt-Frumos, nu mai există vraja asta. S-a spulberat în mii de cioburi. Nu mai poate fi reconstituită.

Spune-mi, Făt-Frumos: cine o să se lupte cu zmeii? Cine o să salveze merele de aur? Cine o să scape omenirea? Noi ar trebui să le facem. Dar tu nu mai eşti. Şi eu nu pot. Nu pot fără tine.

De ce îi laşi să te ponegrească în toate felurile?

Făt-Frumos, fără tine nu cred că-mi mai plac poveştile. Dar cred în ele.

Aici textul original.

Despre bucurie. Sau lipsa ei.

Se vorbeşte mult despre fericire. Toate reclamele te îmbie să "deschizi" fericirea, s-o "guşti", s-o "miroşi", şamd. Uneori te laşi purtat de val şi rămâi cu un gol în stomac şi cu o maare tristeţe; alteori treci de ele, dar fericirea tot n-o găseşti.

Însă nu despre fericire vreau să vorbesc. Ci despre bucurie. Despre bucuria care te face să sari da parcă ai avea arcuri, care te face să cânţi, să te zbengui, să zbori, să strigi. Să dansezi în stradă. Să faci lucruri necugetate.

Despre bucuria de nedescris pe care o simţi când priveşti un apus superb în miezul iernii, când asculţi o bucată muzicală bine interpretată, când vezi un copil râzând. Despre bucuria de a trăi, de a respira, de a fi om! Despre indescriptibila bucurie de a avea capacitatea să te bucuri!

Despre asta încerc să vorbesc. Dar cuvintele se opresc pe vârful minţii. Nu mai pot trece. Pentru că sentimentul acesta e atât de mare, de special, încât nu încape în tiparele cuvintelor, oricât de măreţe ar fi ele.

Bucuria a existat. Atunci când oamenii aveau timp. Acum, bucuria aşteaptă pe undeva pe la uşa vreunui birou plin de hârţoage sau pe sub bateriile vreunei telecomande. Aşteaptă un semn, cât de mic. Dar nu primeşte. Nimeni nu este dispus să se mai bucure.

Bucuria a existat. Şi poate va mai exista. Atunci când oamenii vor avea timp.

Un gând bun

Zâmbeşte tuturor. Construieşte un album de familie. Numără stelele. Imită o persoană pe care o iubeşti.Sună-ţi prietenii. Spune-i cuiva "Mi-e dor de tine!". Vorbeşte cu Dumnezeu. Redevino... copilul de altădată. Sari coarda. Uită cuvântul "ranchiună". Spune "DA". Ţine-ţi promisiunile. Râzi! Cere ajutor. Schimbă-ţi pieptănătura. Aleargă.... Cântă....... Aminteşte-ţi de o aniversare. Ajută un om sărac. Termină un proiect. Gândeşte! Ieşi pentru a te distra. Oferă-te voluntar. Răsfaţă-te într-o baie cu spumă. Fă cuiva o favoare. Ascultă cântecul greierilor. Visează cu ochii deschişi. Închide televizorul şi vorbeşte. Fii amabil! Dă-ţi voie să greşeşti. Iartă! Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru soare. Arată-ţi deschis fericirea. Fă un cadou. Acceptă un compliment. Priveşte atent o floare. Interzice-ţi să spui "Nu pot!" timp de o zi. Trăieşte-ţi fiecare zi. Continuă o tradiţie a familiei. Începe o altă zi. Astăzi nu îţi face griji! Exersează curajul în lucrurile mici. Ajută un vecin la greu. Mângâie un copil care suferă. Ascultă un prieten. Priveşte fotografiile vechi. Imaginează-ţi valurile mării. Joacă-te cu jucăria ta preferată. Dă-ţi voie să fii simpatic. Salută-ţi primul noul vecin. Fă pe cineva să se simtă bine-venit. Promite cuiva că îl vei ajuta. Ajută-l.

Aminteşte-ţi că nu eşti singur. Laudă întreit o faptă bună. Şterge lacrimile de pe un obraz. Cumpără-ţi o ciocolată. Împarte-o cu un pofticios. Fii iar curios. Găseşte un lucru nou, ceva frumos, ceva interesant. Dă-te în leagăn. Citeşte o poveste. Povesteşte-o unui copil. Scrie o poezie. Dăruieşte-o "jumătăţii" tale. Stai drept. Sădeşte un copac. Mulţumeşte-le celor de la care ai învăţat.

Sădeşte şi tu un arbore al vieţii în inima şi sufletul cuiva!

Definiţie

Viaţa e un concert rock. În care cântă artiştii tăi mai mult sau mai puţin preferaţi.

Mai întâi îţi cumperi biletul. De fapt, ţi-l cumpără altcineva...

Apoi intri... cu dreptul sau cu stângul...

Începe cu strigăte. Şi nu numai tu strigi, ci toată lumea din jurul tău. Artiştii se zbat pe scenă, în chinul de a dansa.

Apoi mai trece timpul, primele melodii se desfăşoară normal. În public e înghesuială, toată lumea se împinge, în dorinţa de a vedea mai bine. Câte unul, mai curajos, reuşeşte să se caţere până pe mâinile ridicate ale celorlalţi şi este purtat de mulţime până la scenă. Ooo, şi acolo poate să vadă aşa de bine! Îl urmăreşti cu o doză de invidie.

Dar tu rămâi la locul tău. E întuneric. Doar uneori, câte o lumină trece peste tine şi te orbeşte, astfel încât nu poţi să te bucuri de ea.

Mai sunt şi pauzele dintre melodii, cu câteva momente de linişte, însă doar cât să-ţi tragi puţin sufletul. Uneori reuşeşti să te tragi puţin pe margine, să iei o gură de aer şi să-ţi mai laşi inima să bată puţin. Dar nu prea mult, fiindcă valul mulţimii te ia din nou. Vrei - nu vrei. Inima ta nu mai bate.

Apoi se cântă piesa ta preferată. Ai impresia că înnebuneşti de bucurie, sari, urli din toţi plămânii, cânţi. Dansezi, dai din mâini. Şi dintr-odată se opreşte curentul. Toată lumea se sustrage, toţi pleacă încetul cu încetul. Artiştii ies de pe scenă cu capurile plecate.

Tu rămâi acolo, neînţelegând de ce se abandonează totul atât de repede şi cu o aşa uşurinţă, chiar când se cântă melodia ta preferată...

Apoi însă, se termină totul. Pierzi tot ce înseamnă simţuri şi îţi dai seama că eşti purtat, fără măcar să te mişti.

Dar de aici deja se termină definiţia vieţii.

Amintiri sau nu?

În momente de cumpănă, stai şi te întrebi: se merită? Balansezi între mai multe variante de răspuns: "Da", "Nu", "Poate"... Până la urmă poposeşti la ultima variantă. Sub semnul lui "poate", orice lucru este luminat de o rază de speranţă. Orice perspectivă, cât de întunecată ar fi, are un colţ de optimism. "Poate" lasă loc de "Da". "Poate" lasă loc de aprecieri, de schimbări, de completări. "Poate" e cuvântul magic în problemele cu aceste trei variante de răspuns.

Şi mergi mai departe. Poate că se merită. Poate că încă sunt şanse de salvare. Poate că nu s-a întâmplat nimic(rău). Poate că...

Dar lovitura cade din cer, ca un trăsnet. Îţi vine în creştetul capului şi(culmea!) te ia prin surprindere. Rămâi nemişcat câteva momente sub povara loviturii. Lovitură care constă într-o singură silabă: "Nu". E de-ajuns pentru ca să închidă toate orizonturile şi să redea o perspectivă sumbră asupra oricărei idei. Este întunericul profund în care se scufundă toată speranţa nutrită până acum că "Poate..."

Dar după acele câteva momente, te înviorezi şi evaluezi din nou problema. Şi atunci descoperi că "Nu" dispare şi că acea mică rază a lui "Poate" se măreşte încetul cu încetul. În scurt timp, poţi s-o distingi: este raza amintirilor pierdute, regăsite. Este raza speranţei.

Şi atunci mintea ţi se deschide şi descoperi că adevăratul răspuns la întrebare este "Da".  Este un "Da" pentru viaţă, pentru lumină, pentru optimism, pentru amintiri. Şi niciodată această silabă nu a sunat mai bine în urechile tale. Şi inima îţi freamătă, şi sufletul îţi cântă şi toată fiinţa ta se uneşte în cele două litere, care asociate sunt magice: "DA".

Se merită! De dragul amintirilor.