Mai întâi îţi cumperi biletul. De fapt, ţi-l cumpără altcineva...
Apoi intri... cu dreptul sau cu stângul...
Începe cu strigăte. Şi nu numai tu strigi, ci toată lumea din jurul tău. Artiştii se zbat pe scenă, în chinul de a dansa.
Apoi mai trece timpul, primele melodii se desfăşoară normal. În public e înghesuială, toată lumea se împinge, în dorinţa de a vedea mai bine. Câte unul, mai curajos, reuşeşte să se caţere până pe mâinile ridicate ale celorlalţi şi este purtat de mulţime până la scenă. Ooo, şi acolo poate să vadă aşa de bine! Îl urmăreşti cu o doză de invidie.
Dar tu rămâi la locul tău. E întuneric. Doar uneori, câte o lumină trece peste tine şi te orbeşte, astfel încât nu poţi să te bucuri de ea.
Mai sunt şi pauzele dintre melodii, cu câteva momente de linişte, însă doar cât să-ţi tragi puţin sufletul. Uneori reuşeşti să te tragi puţin pe margine, să iei o gură de aer şi să-ţi mai laşi inima să bată puţin. Dar nu prea mult, fiindcă valul mulţimii te ia din nou. Vrei - nu vrei. Inima ta nu mai bate.
Apoi se cântă piesa ta preferată. Ai impresia că înnebuneşti de bucurie, sari, urli din toţi plămânii, cânţi. Dansezi, dai din mâini. Şi dintr-odată se opreşte curentul. Toată lumea se sustrage, toţi pleacă încetul cu încetul. Artiştii ies de pe scenă cu capurile plecate.
Tu rămâi acolo, neînţelegând de ce se abandonează totul atât de repede şi cu o aşa uşurinţă, chiar când se cântă melodia ta preferată...
Apoi însă, se termină totul. Pierzi tot ce înseamnă simţuri şi îţi dai seama că eşti purtat, fără măcar să te mişti.
Dar de aici deja se termină definiţia vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ţi părerea!