Despre bucurie. Sau lipsa ei.

Se vorbeşte mult despre fericire. Toate reclamele te îmbie să "deschizi" fericirea, s-o "guşti", s-o "miroşi", şamd. Uneori te laşi purtat de val şi rămâi cu un gol în stomac şi cu o maare tristeţe; alteori treci de ele, dar fericirea tot n-o găseşti.

Însă nu despre fericire vreau să vorbesc. Ci despre bucurie. Despre bucuria care te face să sari da parcă ai avea arcuri, care te face să cânţi, să te zbengui, să zbori, să strigi. Să dansezi în stradă. Să faci lucruri necugetate.

Despre bucuria de nedescris pe care o simţi când priveşti un apus superb în miezul iernii, când asculţi o bucată muzicală bine interpretată, când vezi un copil râzând. Despre bucuria de a trăi, de a respira, de a fi om! Despre indescriptibila bucurie de a avea capacitatea să te bucuri!

Despre asta încerc să vorbesc. Dar cuvintele se opresc pe vârful minţii. Nu mai pot trece. Pentru că sentimentul acesta e atât de mare, de special, încât nu încape în tiparele cuvintelor, oricât de măreţe ar fi ele.

Bucuria a existat. Atunci când oamenii aveau timp. Acum, bucuria aşteaptă pe undeva pe la uşa vreunui birou plin de hârţoage sau pe sub bateriile vreunei telecomande. Aşteaptă un semn, cât de mic. Dar nu primeşte. Nimeni nu este dispus să se mai bucure.

Bucuria a existat. Şi poate va mai exista. Atunci când oamenii vor avea timp.