DE CE?!

Nu ştiu dacă îmi mai plac poveştile. Poate pentru că sunt prea frumos de ireale. Poate pentru că am avut atâtea ocazii de a trăi într-o lume de poveste şi am rupt vraja.

Acum trăiesc într-o lume prea reală, cu date prea exacte, cu expresii fixe, cu "Nu" şi cu zâmbete în minus. Încă îmi amintesc zilele în care luptam cu zmeul, cot la cot cu tine, Făt-Frumos! Pe atunci eram cei mai buni prieteni. Dar acum, toată lumea îmi spune "Făt-frumos nu există!". Ei pretind că tu eşti o închipuire!! Eu însă cred, cred că încă exişti pe undeva, rănit, implorându-i pe cei din jur să te ajute. Ei însă nu te aud. Eu cred că exişti atunci când văd vreun cal alb. Şi-mi închipui Roibul tău, cu coama în vânt, zburând ca gândul. Îmi amintesc de turele făcute printre nori - de acasă până la diverşi împăraţi, după caz. Îmi amintesc vântul biciuindu-mi faţa şi păsările cântând.

Îmi amintesc de poieniţa în care ne-am oprit să bem apă. De florile care leşinau când îţi auzeau numele. Dar acum, Făt-Frumos, nu mai există vraja asta. S-a spulberat în mii de cioburi. Nu mai poate fi reconstituită.

Spune-mi, Făt-Frumos: cine o să se lupte cu zmeii? Cine o să salveze merele de aur? Cine o să scape omenirea? Noi ar trebui să le facem. Dar tu nu mai eşti. Şi eu nu pot. Nu pot fără tine.

De ce îi laşi să te ponegrească în toate felurile?

Făt-Frumos, fără tine nu cred că-mi mai plac poveştile. Dar cred în ele.

Aici textul original.

Despre bucurie. Sau lipsa ei.

Se vorbeşte mult despre fericire. Toate reclamele te îmbie să "deschizi" fericirea, s-o "guşti", s-o "miroşi", şamd. Uneori te laşi purtat de val şi rămâi cu un gol în stomac şi cu o maare tristeţe; alteori treci de ele, dar fericirea tot n-o găseşti.

Însă nu despre fericire vreau să vorbesc. Ci despre bucurie. Despre bucuria care te face să sari da parcă ai avea arcuri, care te face să cânţi, să te zbengui, să zbori, să strigi. Să dansezi în stradă. Să faci lucruri necugetate.

Despre bucuria de nedescris pe care o simţi când priveşti un apus superb în miezul iernii, când asculţi o bucată muzicală bine interpretată, când vezi un copil râzând. Despre bucuria de a trăi, de a respira, de a fi om! Despre indescriptibila bucurie de a avea capacitatea să te bucuri!

Despre asta încerc să vorbesc. Dar cuvintele se opresc pe vârful minţii. Nu mai pot trece. Pentru că sentimentul acesta e atât de mare, de special, încât nu încape în tiparele cuvintelor, oricât de măreţe ar fi ele.

Bucuria a existat. Atunci când oamenii aveau timp. Acum, bucuria aşteaptă pe undeva pe la uşa vreunui birou plin de hârţoage sau pe sub bateriile vreunei telecomande. Aşteaptă un semn, cât de mic. Dar nu primeşte. Nimeni nu este dispus să se mai bucure.

Bucuria a existat. Şi poate va mai exista. Atunci când oamenii vor avea timp.

Un gând bun

Zâmbeşte tuturor. Construieşte un album de familie. Numără stelele. Imită o persoană pe care o iubeşti.Sună-ţi prietenii. Spune-i cuiva "Mi-e dor de tine!". Vorbeşte cu Dumnezeu. Redevino... copilul de altădată. Sari coarda. Uită cuvântul "ranchiună". Spune "DA". Ţine-ţi promisiunile. Râzi! Cere ajutor. Schimbă-ţi pieptănătura. Aleargă.... Cântă....... Aminteşte-ţi de o aniversare. Ajută un om sărac. Termină un proiect. Gândeşte! Ieşi pentru a te distra. Oferă-te voluntar. Răsfaţă-te într-o baie cu spumă. Fă cuiva o favoare. Ascultă cântecul greierilor. Visează cu ochii deschişi. Închide televizorul şi vorbeşte. Fii amabil! Dă-ţi voie să greşeşti. Iartă! Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru soare. Arată-ţi deschis fericirea. Fă un cadou. Acceptă un compliment. Priveşte atent o floare. Interzice-ţi să spui "Nu pot!" timp de o zi. Trăieşte-ţi fiecare zi. Continuă o tradiţie a familiei. Începe o altă zi. Astăzi nu îţi face griji! Exersează curajul în lucrurile mici. Ajută un vecin la greu. Mângâie un copil care suferă. Ascultă un prieten. Priveşte fotografiile vechi. Imaginează-ţi valurile mării. Joacă-te cu jucăria ta preferată. Dă-ţi voie să fii simpatic. Salută-ţi primul noul vecin. Fă pe cineva să se simtă bine-venit. Promite cuiva că îl vei ajuta. Ajută-l.

Aminteşte-ţi că nu eşti singur. Laudă întreit o faptă bună. Şterge lacrimile de pe un obraz. Cumpără-ţi o ciocolată. Împarte-o cu un pofticios. Fii iar curios. Găseşte un lucru nou, ceva frumos, ceva interesant. Dă-te în leagăn. Citeşte o poveste. Povesteşte-o unui copil. Scrie o poezie. Dăruieşte-o "jumătăţii" tale. Stai drept. Sădeşte un copac. Mulţumeşte-le celor de la care ai învăţat.

Sădeşte şi tu un arbore al vieţii în inima şi sufletul cuiva!

Definiţie

Viaţa e un concert rock. În care cântă artiştii tăi mai mult sau mai puţin preferaţi.

Mai întâi îţi cumperi biletul. De fapt, ţi-l cumpără altcineva...

Apoi intri... cu dreptul sau cu stângul...

Începe cu strigăte. Şi nu numai tu strigi, ci toată lumea din jurul tău. Artiştii se zbat pe scenă, în chinul de a dansa.

Apoi mai trece timpul, primele melodii se desfăşoară normal. În public e înghesuială, toată lumea se împinge, în dorinţa de a vedea mai bine. Câte unul, mai curajos, reuşeşte să se caţere până pe mâinile ridicate ale celorlalţi şi este purtat de mulţime până la scenă. Ooo, şi acolo poate să vadă aşa de bine! Îl urmăreşti cu o doză de invidie.

Dar tu rămâi la locul tău. E întuneric. Doar uneori, câte o lumină trece peste tine şi te orbeşte, astfel încât nu poţi să te bucuri de ea.

Mai sunt şi pauzele dintre melodii, cu câteva momente de linişte, însă doar cât să-ţi tragi puţin sufletul. Uneori reuşeşti să te tragi puţin pe margine, să iei o gură de aer şi să-ţi mai laşi inima să bată puţin. Dar nu prea mult, fiindcă valul mulţimii te ia din nou. Vrei - nu vrei. Inima ta nu mai bate.

Apoi se cântă piesa ta preferată. Ai impresia că înnebuneşti de bucurie, sari, urli din toţi plămânii, cânţi. Dansezi, dai din mâini. Şi dintr-odată se opreşte curentul. Toată lumea se sustrage, toţi pleacă încetul cu încetul. Artiştii ies de pe scenă cu capurile plecate.

Tu rămâi acolo, neînţelegând de ce se abandonează totul atât de repede şi cu o aşa uşurinţă, chiar când se cântă melodia ta preferată...

Apoi însă, se termină totul. Pierzi tot ce înseamnă simţuri şi îţi dai seama că eşti purtat, fără măcar să te mişti.

Dar de aici deja se termină definiţia vieţii.

Amintiri sau nu?

În momente de cumpănă, stai şi te întrebi: se merită? Balansezi între mai multe variante de răspuns: "Da", "Nu", "Poate"... Până la urmă poposeşti la ultima variantă. Sub semnul lui "poate", orice lucru este luminat de o rază de speranţă. Orice perspectivă, cât de întunecată ar fi, are un colţ de optimism. "Poate" lasă loc de "Da". "Poate" lasă loc de aprecieri, de schimbări, de completări. "Poate" e cuvântul magic în problemele cu aceste trei variante de răspuns.

Şi mergi mai departe. Poate că se merită. Poate că încă sunt şanse de salvare. Poate că nu s-a întâmplat nimic(rău). Poate că...

Dar lovitura cade din cer, ca un trăsnet. Îţi vine în creştetul capului şi(culmea!) te ia prin surprindere. Rămâi nemişcat câteva momente sub povara loviturii. Lovitură care constă într-o singură silabă: "Nu". E de-ajuns pentru ca să închidă toate orizonturile şi să redea o perspectivă sumbră asupra oricărei idei. Este întunericul profund în care se scufundă toată speranţa nutrită până acum că "Poate..."

Dar după acele câteva momente, te înviorezi şi evaluezi din nou problema. Şi atunci descoperi că "Nu" dispare şi că acea mică rază a lui "Poate" se măreşte încetul cu încetul. În scurt timp, poţi s-o distingi: este raza amintirilor pierdute, regăsite. Este raza speranţei.

Şi atunci mintea ţi se deschide şi descoperi că adevăratul răspuns la întrebare este "Da".  Este un "Da" pentru viaţă, pentru lumină, pentru optimism, pentru amintiri. Şi niciodată această silabă nu a sunat mai bine în urechile tale. Şi inima îţi freamătă, şi sufletul îţi cântă şi toată fiinţa ta se uneşte în cele două litere, care asociate sunt magice: "DA".

Se merită! De dragul amintirilor.

TITLU

E oră de mate. Test. Cu parabolă şi funcţii de gradul II. E înfiorător. Mă strădui să scriu. Reuşesc să fac un grafic al funcţiei. Chinuit, dar teoretic şi parţial bun. Mă plictisesc şi mă înţeapă inima.

Întorc foaia de test pe partea cealaltă şi am o altă privelişte (puţin dezolantă, ce-i drept): o foaie de matematică, goală. Pătrăţele. Perfecte. Dar neinteresante.

De aici începe desenul.

Trasez primul deal. Şi al doilea. Şi al treilea. Până la cinci. Apoi soarele. Într-un colţ, cu raze lungi-lungi. Şi ochi. Şi zâmbet. Apoi norii. Doi la număr. Aş fi făcut trei, dar nu încăpeau. Apoi florile. Simple, cu cinci petale. Umplu toate dealurile cu florile copilăriei.

Până aici e bun desenul. Dar nu ştiu ce să mai fac. O întreb pe lorena (cu "l" mare). Şi se naşte dialogul:

-Loreeenaaa!! Ce să mai deseneeeez??

-Adică? (se uită perplex la foaia mea) Aaa, păi... desenează o vacă!

-Nuuu, că-mi iese urâtă... ca un măgar!

-Atunci... un măgar!!

-Nuuu!! Că-mi mănâncă florile. Şi-i şi urât! Urechi lungi!!

-Oooof! Atunci... (triumfător) o oaie!

-Aaa, asta da! O oaie ştiu să fac!

Şi o fac. Apoi mai fac una, şi încă una. Dar apoi iar sunt în pană de idei. Şi din nou:

-Loreeenaaa!! Ce să mai deseneeez?

-Păi, ai desenat oaia?

-Daaa, mai multe!

-Da' iarbă nu-i faci? îţi mănâncă florile. Şi fă şi un cioban. Şi... o pisică. Şi un iepure. Şi un fiu de cioban. Şi...

-Ohooo, stai puţin să-mi notez!

Şi încep. Le pun la toate oiţele câte un smoc de iarbă în faţă. La una îi dau şi un mieluşel. Evident, cu smocul de iarbă personal. Apoi vine ciobanul. Cu haină groasă-groasă şi căciulă pe cap, în ciuda soarelui. Şi cu un par mai mare ca el.

Apoi pisica (mâţa, de fapt). O pun într-un colţ de nor. [Explicaţia: a murit şi a ajuns în cer (cauza morţii nu se spune :") )].

Apoi iepurele, în celălalt colţ de nor. [Explicaţia: s-a plictisit să se supună legii gravitaţiei...]. Şi încă un iepure, după un smoc de iarbă... pe pământ (încă).

Apoi fiul de cioban. Cu haină şi căciulă la fel de groase ca tatăl lui. Şi cu par la fel de mai mare decât el.

Îndepărtez opera de artă de ochi şi o contemplez. Mă vede profa şi îmi spune înţepat:

-Boancă, ia şi scrie!

Mă supun, cam cu greu. Încerc să mă uit pe partea cu lucrarea. Mă trec fiori şi mă ia cu frig. Matematica îmi oboseşte ochii. Întorc repede foaia şi mă afund liniştită în desenul meu. De fapt, în contemplarea lui.

Îmi pare rău că nu am culori. Ar fi mai real.

Se sună. Duc lucrarea cu tot cu desen. Într-adevăr, cu inima strânsă. Pentru desen. Nicidecum pentru lucrare.

Lumina

E zi de toamnă. Se simte în răceala înţepătoare a aerului. Însă soarele încearcă să o infirme.

Străluceşte cu toată puterea lui.

Un nor îl ascunde. Din spate, însă, el continuă să strălucească. Şi razele se văd. Le poţi număra. Înviorează colinele adormite sub lene şi păcat ale Iaşului.

Dar iese. Norul nu câştigă bătălia.

Străluceşte. Obsedant. Încălzeşte pojghiţa pământului.

Ochii se opresc pe el. O pereche. Nu se pot dezlipi. De lumină. Se închid sub greutatea ei, dar se deschid înapoi repede. De dor. De dorul luminii.

Iar el străluceşte. Nu ţine cont.

Între timp, ochii au început să lăcrimeze. Tot de dor. De fapt, de alinarea dorului. Dorul de lumină. Privesc. Stau deschişi. Clipesc. TRĂIESC.

Cu toate că, între timp, soarele a devenit roşu, apoi portocaliu. Ochii abia acum încep să trăiască.

Trăiesc întâlnirea cu lumina.

Va urma...

3 (trei)

Am împlinit trei ani. Vârstă rotundă. Deja am voie să fac lucruri pe care nu le puteam face înainte.
Am avut şi lumânare. Pentru tort. Un trei alb, frumos conturat cu roşu. Mi-a plăcut. Arăta vârsta mea reală.
Acum o ard. O ard pentru că îmi place. E liniştită şi arată vârsta mea preferată.
Ei nu-i place. Ar vrea să plângă, dar se abţine din orgoliu. Până la urmă nu mai poate. Izbucneşte în plâns şi stropeşte totul în jurul ei.
Acum flacăra e mai mare. Şi lumânarea mea plânge cu lacrimi constante.
I s-a rupt un colţ. Şi, în loc să plângă mai tare, s-a oprit.
A ars liniştit şi frumos. Dar s-a dovedit că avea fitil doar până la jumătate. A căzut. Fitilul. I-l aşez la loc, să mai ardă puţin. Dar peste câteva secunde cade din nou.
Lumânarea mea, odată un trei alb, frumos conturat cu roşu, acum stă moartă pe jumătate şi îşi dă duhul.
Am împlinit trei ani. Şi am ars dovada.

LEGĂMÂNT

Astăzi, în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi, eu, Ioana, declar că inima mea nu îmi mai aparţine mie, ci Celui ce a murit, s-a jertfit şi a înviat pentru mine.

Mărturisesc cu întreaga mea fiinţă că sunt gata să-L urmez pe Mântuitorul meu până la sfârşitul zilelor mele pe acest pământ, până în clipa în care mă voi întâlni cu El în Cetatea care nu se poate clătina.

A celui ce este, a fost şi vine, să fie slava şi cinstea în veci! Amin!

Semnătura

BoankăI

Ceva nou... sau vechi?

Povestea asta a fost scrisă în Februarie an curent. Până acum au auzit-o doar două persoane. Dar am hotărât să o postez.
Blogul a devenit pentru mine o casă. Mi-e drag. Nu postez din obligaţie sau ca idee. Postez cu o oarecare evlavie.
Aşa că am să postez povestea doar ca şi cum aş pune-o la loc de cinste in casa mea. Nu îi dau cinste pentru ca ar avea o importanţă infinită. Îi dau cinstea de a fi prima poveste scrisă de mine vreodată.

Safirul

Prima întâlnire. Ea, mică, timidă, se lăsa condusă, fără să-şi dea seama exact ce se întâmplă. El, gentleman, ştia să o facă să se simtă prinţesă.
Îi adusese un trandafir roşu. Ea îl luase încurcată… era prima floare primită de la un băiat. Îi mulţumise şi acum stătea cu el în mână. Nu ştia ce trebuie să facă. Îl privea cu ochii larg deschişi şi îl asculta cu mare atenţie.
Intraseră într-un restaurant. O masă rotundă, cu o lumânare în mijloc. Ea pusese trandafirul pe masă, în mijloc.
Comandară câte un suc. La fel. El o rugase să aleagă prima, apoi alesese şi el identic.
Atmosfera începu să se dezgheţe, porniseră să discute despre hobby-uri. Ei îi plăcea muzica, dansul şi literatura. Lui fotbalul, jocurile pe calculator şi să cânte la chitară. Îi promise că îi va dedica un solo. În schimb ea trebuia să îi ofere un dans. Acceptă îmbujorată.
Nici nu simţiră cum se scurse timpul şi, uitându-se la ceas constatară că era timpul să se îndrepte spre casă. El o conduse. La uşă îi sărută mîna şi îi ceru permisiunea să treacă şi a doua zi. Acceptă.
Intră, puse trandafirul într-o vază pe biroul ei, se schimbă şi apoi, pregătită de culcare, începu să viseze.
Fusese o zi senină. Două săptămîni în urmă. Mersese la aniversarea unei colege. Se simţiseră bine, mâncaseră îngheţată, râseseră şi dansaseră. Aproape de sfârşitul petrecerii apăruse el, fratele colegei. Înalt, brunet, cu ochii albaştri, sticloşi, atrăsese privirile tuturor celorlaltor fete. Ea însă rămăsese impasibilă. În primul rând era fratele colegei şi, mai mult, era cu şapte ani mai în vârstă ca ea. Aşa că nu se lăsă intimidată, ci se distră în continuare. La sfârşitul petrecerii, colega împreună cu fratele ei le conduseseră pe toate fetele acasă. Toate celelalte fete încercau să îl facă să le dea atenţie. Ei îi displăcea lucrul acesta. Aproape că îi era ruşine pentru ele. Când ajunseseră acasă la ea, salutase şi intrase repede în casă.

În seara aceea, când se pregătise de culcare, privise nostalgică la stele şi spusese: "Ah, stelelor! De ce n-am eu aripi să ajung la voi?!"

Până ieri nu mai auzise nimic de el. Se mai gândea câteodată la el şi o trecea un fior, dar îşi revenea foarte repede. Nu îi plăcea să se lase furată de vise "irealizabile".
Ieri găsise un plic în poştă. Un scris mărunt, îngrijit. Îl deschisese nerăbdătoare. Nu îşi închipuia cine ar fi putut să-i scrie. Citi repede şi rămase împietrită. Era de la el. O invita a doua zi la o plimbare în doi.
Venise să o ia de acasă. Era îmbrăcat în sacou, cu cămaşă, cravată, pantaloni la dungă şi pantofi în picioare. Îmbrăcămintea îl făcea şi mai frumos şi îi scotea în evidenţă trăsăturile plăcute ale feţei. Ochii păreau două safire şi, umbriţi de sprâncenele groase dădeau senzaţia de mister. Comportamentul distins şi zâmbetul abia schiţat o ameţeau. Fusese o seară perfectă.
Tot gândindu-se, timpul trecu repede şi simţi somnul cuprinzând-o. Se strecură în pat, îşi trase plapuma peste cap şi adormi.

A doua zi, în jurul orei optsprezece, el veni. De data aceasta îi adusese un crin. Merseră să se plimbe. Păşeau alături tăcuţi, doar simţind prezenţa celuilalt. Asta le dădea linişte, fericire. Când ajunseră într-un loc mai retras, el scoase din buzunar o cutiuţă mică de catifea neagră. O deschise şi ea putu să vadă un superb inel de argint cu o pietricică mică. El îi spuse: "Aş vrea să-ţi ofer acest inel şi să îţi cer să... fii iubita mea." Ea rămase înmărmurită. Nu se aşteptase. De unde ştia el că acesta era inelul pe care ea şi-l dorise de mult timp? Nu spusese nimănui... Şi apoi, i se părea totul atât de frumos, de ireal. Auzi ca prin vis vocea lui care o întreba "Vrei să fii iubita mea?". Răspunse în şoaptă, gâtuit: "Da!". El îi puse inelul în deget şi îi sărută mâna. Drept răspuns, ea îi prinse capul în mâini şi îl sărută lung pe buze...

De atunci urmară zile senine, cu plimbări lungi de mână urmărind soarele la apus, fugărind veveriţele şi discutând despre tot ce le trecea prin minte. De multe ori ea se pierdea în ochii lui adânci, iar el îi săruta mâna fină. Se uitau unul la altul şi izbucneau în râs, alergau în căutare de flori şi cântau împreună cu păsările.
Timpul zbură ca un nor şi veni şi primăvara. El îi aducea ghiocei şi, de 8 Martie apăru la uşă acuns de un buchet uriaş de crini. Ea îşi puse unul în păr şi pe ceilalţi îi lăsă în casă. Plecară de mână, fericiţi.
Trecură pe acasă la el şi el îşi luă chitara. Ajunseră într-o poieniţă cu lăcrămioare. Parfumul lor era îmbătător.

Îi cântă o baladă şi câteva cântece vesele. Apoi îi aminti că îi promisese un dans. Se ridicară să danseze. Nu aveau muzică, dar melodial din sufletele lor se sincroniza perfect. Când terminară erau amândoi ameţiţi. Nu din cauza dansului, ci din cauza apropierii dintre ei. De atunci, când se despărţeau, se îmbrăţişau. Un fior îi trecea pe amândoi în acelaşi timp.
Primăvara zbură şi cu ea şi lăcrămioarele. Florile de câmp şi de salcâm dominau acum. Le plăcea să îşi petreacă timpul culegând buchete enorme de flori, cântând şi râzând.
În ziua aceea ieşiseră ca de obicei la o plimbare în pădure să culeagă zmeură. Alergară până acolo ţinându-se de mână. Soarele se juca în părul ei castaniu şi-i forma aureolă. El parcă nu se mai sătura să o privească. Era, într-adevăr, foarte frumoasă. Ar fi dorit să îngheţe momentul acesta, să-l oprească pentru totdeauna.
Ziua se scurse cu zmeură, cântece, flori şi veselie. Seara, când o conduse acasă, o îmbrăţişă mai strâns şi mai mult decât de obicei, aproape cu disperare, vrând parcă să o ţină în braţele lui pentru totdeauna. Apoi se despărţiră.
În timp ce se îndrepta spre casă, el medita. Îl rodea o idee răsărită în mintea lui atunci când o văzuse tânără, proaspătă. Parcă simţea mustrări de conştiinţă pentru că ea, atât de tânără şi frumoasă, îşi petrecea timpul, îşi dedica ideile şi fericirea lui, un om la 22 de ani care abia reuşise să intre la o facultate. Se simţea nevrednic. Se gândi că peste câţiva ani ei îi va părea rău pentru acest timp dedicat lui şi el nu s-ar fi împăcat deloc cu ideea ca ea să se simtă nerealizată din cauza lui. Aşa că hotărî ca a doua zi să-i scrie, să-i explice situaţia şi să o roage să îl ierte pentru egoismul de care dăduse dovadă timp de aproape cinci luni.
A doua zi ea îl aşteptă, ca de obicei, să apară. Trecuse deja cu 20 de minute de ora la care obişnuia el să vină. Era îngrijorată. Ştia că el nu obişnuieşte să întârzie. Se plimba de la o fereastră la alta, aşteptând din moment în moment să-l zărească venind. Zadarnic însă. El nu apărea.

Spre seară, când ea era deja obosită şi se lăsase moleşită pe un fotoliu, se auzi soneria. Se ridică de parcă ar fi avut arcuri şi într-o clipă ajunse la uşă. Era un copil, care îi aducea o scrisoare. Recunoscu după scris că era de la el. O deschise cu nerăbdare şi scoase trei pagini scrise complet. Se aşeză şi începu să citească. Însă de la a doua pagină, ochii i se umplură de lacrimi. Nu putu să mai citească. În minte îi răsunau obsesiv cuvintele: "Am realizat că nu te merit." De fiecare dată când se repetau, ele făceau câte o rană din ce în ce mai adâncă.
Cine îi spusese lui că nu o merită? Oare îi sugerase ea fără să vrea, prin vreun gest? Sau el pur şi simplu voia să se despartă de ea şi invocase un motiv oarecare? Simţea că ameţeşte, că toate castelele ei de nisip se prăbuşesc. Se aşeză în pat sfârşită şi adormi fără să-şi schimbe hainele, cu scrisoarea în mâini.
A doua zi, de dimineaţă, se grăbi la el acasă. Îi răspunse la uşă colega ei, sora lui. Se înspăimântă când o văzu. Faţa ei, roşie de plâns şi de stres, trăda neliniştea. O primi cu căldură şi o întrebă ce s-a întâmplat. Ea evită răspunsul şi o întrebă de el. Îi spuse că s-ar putea să fie în cameră şi se duse să verifice. Se întoarse contrariată. El nu era acolo. Lăsase un bilet în care îi ruga să nu-l caute fiindcă se dusese să-şi continue facultatea în alt oraş.
Ea rămase şocată. Nu se aştepta la aşa ceva. Asta însemna că el voia să rupă pentru totdeauna relaţia lor. Lucrul acesta o durea, dar era hotărâtă să îi respecte decizia şi să nu mai încerce să o contacteze.
Părăsi casa colegei abătută. Mergea fără să-şi dea seama unde se îndreaptă. Ajunse în poieniţa în care ei doi petrecuseră atât de mult timp plăcut împreună. Se întinse pe iarbă cu faţa spre cer. Acesta avea culoarea ochilor lui. O ameţea. Închise ochii şi îl văzu clar în faţa ochilor. Trăsăturile feţei bine conturate şi ochii – ochii aceia învăluiţi în mister!
Simţi nevoia de a alerga, de a-şi descărca bateriile în vreun fel. Se ridică şi o luă la fugă ca o nebună. Ajunse la o apă curgătoare. Stătu câteva clipe aplecată peste balustradă, privind fuga apei. Deodată i se păru că aceasta o cheamă. Se urcă pe balustradă şi îşi dădu drumul.

* * *

Se trezi într-un pat de spital. Era ameţită. Auzea nişte zumzete şi vedea umbre mişcându-se în jurul ei. Nu putea să desluşească feţele, lumina o obosea. Închise ochii. De trezi după câteva ore în bătaia soarelui. Deschise ochii. O rază i se juca în păr.
Privi în jur şi deodată tresări. Văzuse ceva albastru şi era sigură că e ochiul lui. Închise ochii şi aşteptă ca el să spună ceva. Îl simţi aplecându-se asupra ei si deschise ochii. Atunci întâlni cu privirea acelaşi lucru albastru. Era safirul de la gâtul unei asistente.

The Scapegoat

When we were young, there used to be

A man called Mr Nobody.

Within our house for years he dwelt,

And often made his presence felt,

But was he large or was he small,

Was he really there at all?

For no-one ever chanced to see

Elusive Mr Nobody.

Yet, Mr Nobody was blamed

For deeds too dreadful to be named,

Though some were accidents, it's true,

Like spilling squash, or ink, or glue

On the new carpet... Things mislaid,

Or broken, at his door were laid,

And crayoned pictures - worst of all -

By unknown artists on the wall.

So nowadays, when I can't find

A matching sock, or call to mind

Where missing spectacles might be,

I think of Mr Nobody,

And wonder, is he back again?

If so, his presence would explain

So many things that puzzle me...

Are you there, Mr Nobody?

Kathleen O'Farrel

Soare

Plouă cu soare. Şi e cald. Norii nu s-au hotărât încă ce profil au: nori de ploaie, sau senini?? Un nor de ploaie e îndrăgostit.
O picătură îmi cade pe faţă. Ca o lacrimă a cerului. O lacrimă de fericire...
Oraşul e gri. Cerul albastru. Ploaia udă.
Razele soarelui sunt calde. Şi aerul rece.
Plouă.

INSULTA!!

Mi se pare urât ca atunci când plouă să te bagi repede-repede sub umbrelă. E dovada că nu-ţi pasă: "Eu m-am scos. Eu am umbrelă." Mi se pare o sfidare a naturii. Ea îţi dăruieşte picături din diamantele cereşti, iar tu îi spui: "Nu, mulţumesc! Am umbrelă."

P.S.: Nu există ceva mai frumos decât mirosul de ploaie combinat cu cel de tămâie.

Eşec

Chiar de la prima încercare de a urca, mi s-a rupt scara!! Deh. De pe vremea lui Napoleon... i-a venit şi ei timpul. N-am reuşit să inaugurez. Mi-am rupt vreo două coaste, mai exact 3 (printre care şi coasta 7) şi sunt plină de vânătăi. Momentan sunt la infirmierie. Mi-au spus că nu mă lasă să plec decât după ce-mi trec toate vânătăile. Dar eu n-o să stau aşa de mult - as înnebuni!! Dacă văd că trece o săptămână fără să se întâmple nimic, evadez!!

P.S.: În timpul ăsta o să confecţionez altă scară -tot de frânghie- în amintirea celeilalte.

Chilia sau Amintiri din viitor

Mi-am luat chilie. Nu chirie, CHILIE!!
Adică... o gaură într-un vârf de stâncă, în care o să locuiesc de acum înainte. O să mă urc în ea pe o scară de frânghie, pe care a folosit-o Napoleon când a evadat [ce contează că el nu a folosit scară...!?], şi care este foarte putredă, astfel încât să nu fiu tentată să cobor prea des. O să stau acolo, eu cu mine, şi cu Dumnezeu... sau poate doar cu reprezentantul Lui... şi o să meditez... o să scriu... o să vorbesc... o să mă cert cu mine. Toate astea fără să fie cineva care se uită la mine ciudat pentru că am îndrăzneala de a fi eu însămi.
O sa mănânc mai rar... iar când o să mănânc, alimentul de bază vor fi merele. Apoi o să arunc cotoarele celor de pe pământ. Celor care nu au chilie. Celor care văd lumea de la un nivel prea normal. Celor care nu îndrăznesc să dea ochii cu ei înşişi. Celor cărora le e frică să fie prea aproape de cer.
Celor cărora s-au înglodat în noroi şi nu mai vor să iasă de acolo.
Eu însă am ales să trăiesc aproape în cer. Să pierd timp cu folos. Să mă bucur de singurătate. Să plâng o dată cu norii şi să râd o dată cu Soarele. Să îmbătrânesc într-o lume într-adevăr frumoasă.
Mi-am luat chilie. Poate sună ciudat, la vârsta mea, dar sunt hotărâtă să o folosesc. Aşa că... de mâine mă mut!!

cum se numără când nu adormi

1 oaie - 1 zebră

încă 1 oaie - 2 zebre

încă 1 oaie - 3 zebre...

altă variantă

o zebră şi c-o zebră - o găină

SUCCES la... adormit:d

Ce vină are începătorul...

Norocul începătorului. Este acuzat de fiecare dată când cineva reuşeşte o performanţă incredibilă. Când nu se vrea a se recunoaşte realitatea. Atunci, cel învins se ascunde în ceaţă şi îşi pune o pancartă pe faţă: "Norocul începătorului...!". De fapt, realitatea e alta. Începătorul nu are nicio vină. Ba din contră, el are un atu extraordinar. Este acel lucru aparent mic, dar de fapt vital. Este PASIUNEA. El îşi pune în joc nu doar resursele materiale, ci însăşi viaţa lui. El acţionează după inimă. Lasă totul în urmă şi acceptă provocarea. Iubeşte motivul pentru care riscă. Acţionează după instincte. Începătorul este omul normal, învăluit în mantia nebuniei.