Ceva nou... sau vechi?

Povestea asta a fost scrisă în Februarie an curent. Până acum au auzit-o doar două persoane. Dar am hotărât să o postez.
Blogul a devenit pentru mine o casă. Mi-e drag. Nu postez din obligaţie sau ca idee. Postez cu o oarecare evlavie.
Aşa că am să postez povestea doar ca şi cum aş pune-o la loc de cinste in casa mea. Nu îi dau cinste pentru ca ar avea o importanţă infinită. Îi dau cinstea de a fi prima poveste scrisă de mine vreodată.

Safirul

Prima întâlnire. Ea, mică, timidă, se lăsa condusă, fără să-şi dea seama exact ce se întâmplă. El, gentleman, ştia să o facă să se simtă prinţesă.
Îi adusese un trandafir roşu. Ea îl luase încurcată… era prima floare primită de la un băiat. Îi mulţumise şi acum stătea cu el în mână. Nu ştia ce trebuie să facă. Îl privea cu ochii larg deschişi şi îl asculta cu mare atenţie.
Intraseră într-un restaurant. O masă rotundă, cu o lumânare în mijloc. Ea pusese trandafirul pe masă, în mijloc.
Comandară câte un suc. La fel. El o rugase să aleagă prima, apoi alesese şi el identic.
Atmosfera începu să se dezgheţe, porniseră să discute despre hobby-uri. Ei îi plăcea muzica, dansul şi literatura. Lui fotbalul, jocurile pe calculator şi să cânte la chitară. Îi promise că îi va dedica un solo. În schimb ea trebuia să îi ofere un dans. Acceptă îmbujorată.
Nici nu simţiră cum se scurse timpul şi, uitându-se la ceas constatară că era timpul să se îndrepte spre casă. El o conduse. La uşă îi sărută mîna şi îi ceru permisiunea să treacă şi a doua zi. Acceptă.
Intră, puse trandafirul într-o vază pe biroul ei, se schimbă şi apoi, pregătită de culcare, începu să viseze.
Fusese o zi senină. Două săptămîni în urmă. Mersese la aniversarea unei colege. Se simţiseră bine, mâncaseră îngheţată, râseseră şi dansaseră. Aproape de sfârşitul petrecerii apăruse el, fratele colegei. Înalt, brunet, cu ochii albaştri, sticloşi, atrăsese privirile tuturor celorlaltor fete. Ea însă rămăsese impasibilă. În primul rând era fratele colegei şi, mai mult, era cu şapte ani mai în vârstă ca ea. Aşa că nu se lăsă intimidată, ci se distră în continuare. La sfârşitul petrecerii, colega împreună cu fratele ei le conduseseră pe toate fetele acasă. Toate celelalte fete încercau să îl facă să le dea atenţie. Ei îi displăcea lucrul acesta. Aproape că îi era ruşine pentru ele. Când ajunseseră acasă la ea, salutase şi intrase repede în casă.

În seara aceea, când se pregătise de culcare, privise nostalgică la stele şi spusese: "Ah, stelelor! De ce n-am eu aripi să ajung la voi?!"

Până ieri nu mai auzise nimic de el. Se mai gândea câteodată la el şi o trecea un fior, dar îşi revenea foarte repede. Nu îi plăcea să se lase furată de vise "irealizabile".
Ieri găsise un plic în poştă. Un scris mărunt, îngrijit. Îl deschisese nerăbdătoare. Nu îşi închipuia cine ar fi putut să-i scrie. Citi repede şi rămase împietrită. Era de la el. O invita a doua zi la o plimbare în doi.
Venise să o ia de acasă. Era îmbrăcat în sacou, cu cămaşă, cravată, pantaloni la dungă şi pantofi în picioare. Îmbrăcămintea îl făcea şi mai frumos şi îi scotea în evidenţă trăsăturile plăcute ale feţei. Ochii păreau două safire şi, umbriţi de sprâncenele groase dădeau senzaţia de mister. Comportamentul distins şi zâmbetul abia schiţat o ameţeau. Fusese o seară perfectă.
Tot gândindu-se, timpul trecu repede şi simţi somnul cuprinzând-o. Se strecură în pat, îşi trase plapuma peste cap şi adormi.

A doua zi, în jurul orei optsprezece, el veni. De data aceasta îi adusese un crin. Merseră să se plimbe. Păşeau alături tăcuţi, doar simţind prezenţa celuilalt. Asta le dădea linişte, fericire. Când ajunseră într-un loc mai retras, el scoase din buzunar o cutiuţă mică de catifea neagră. O deschise şi ea putu să vadă un superb inel de argint cu o pietricică mică. El îi spuse: "Aş vrea să-ţi ofer acest inel şi să îţi cer să... fii iubita mea." Ea rămase înmărmurită. Nu se aşteptase. De unde ştia el că acesta era inelul pe care ea şi-l dorise de mult timp? Nu spusese nimănui... Şi apoi, i se părea totul atât de frumos, de ireal. Auzi ca prin vis vocea lui care o întreba "Vrei să fii iubita mea?". Răspunse în şoaptă, gâtuit: "Da!". El îi puse inelul în deget şi îi sărută mâna. Drept răspuns, ea îi prinse capul în mâini şi îl sărută lung pe buze...

De atunci urmară zile senine, cu plimbări lungi de mână urmărind soarele la apus, fugărind veveriţele şi discutând despre tot ce le trecea prin minte. De multe ori ea se pierdea în ochii lui adânci, iar el îi săruta mâna fină. Se uitau unul la altul şi izbucneau în râs, alergau în căutare de flori şi cântau împreună cu păsările.
Timpul zbură ca un nor şi veni şi primăvara. El îi aducea ghiocei şi, de 8 Martie apăru la uşă acuns de un buchet uriaş de crini. Ea îşi puse unul în păr şi pe ceilalţi îi lăsă în casă. Plecară de mână, fericiţi.
Trecură pe acasă la el şi el îşi luă chitara. Ajunseră într-o poieniţă cu lăcrămioare. Parfumul lor era îmbătător.

Îi cântă o baladă şi câteva cântece vesele. Apoi îi aminti că îi promisese un dans. Se ridicară să danseze. Nu aveau muzică, dar melodial din sufletele lor se sincroniza perfect. Când terminară erau amândoi ameţiţi. Nu din cauza dansului, ci din cauza apropierii dintre ei. De atunci, când se despărţeau, se îmbrăţişau. Un fior îi trecea pe amândoi în acelaşi timp.
Primăvara zbură şi cu ea şi lăcrămioarele. Florile de câmp şi de salcâm dominau acum. Le plăcea să îşi petreacă timpul culegând buchete enorme de flori, cântând şi râzând.
În ziua aceea ieşiseră ca de obicei la o plimbare în pădure să culeagă zmeură. Alergară până acolo ţinându-se de mână. Soarele se juca în părul ei castaniu şi-i forma aureolă. El parcă nu se mai sătura să o privească. Era, într-adevăr, foarte frumoasă. Ar fi dorit să îngheţe momentul acesta, să-l oprească pentru totdeauna.
Ziua se scurse cu zmeură, cântece, flori şi veselie. Seara, când o conduse acasă, o îmbrăţişă mai strâns şi mai mult decât de obicei, aproape cu disperare, vrând parcă să o ţină în braţele lui pentru totdeauna. Apoi se despărţiră.
În timp ce se îndrepta spre casă, el medita. Îl rodea o idee răsărită în mintea lui atunci când o văzuse tânără, proaspătă. Parcă simţea mustrări de conştiinţă pentru că ea, atât de tânără şi frumoasă, îşi petrecea timpul, îşi dedica ideile şi fericirea lui, un om la 22 de ani care abia reuşise să intre la o facultate. Se simţea nevrednic. Se gândi că peste câţiva ani ei îi va părea rău pentru acest timp dedicat lui şi el nu s-ar fi împăcat deloc cu ideea ca ea să se simtă nerealizată din cauza lui. Aşa că hotărî ca a doua zi să-i scrie, să-i explice situaţia şi să o roage să îl ierte pentru egoismul de care dăduse dovadă timp de aproape cinci luni.
A doua zi ea îl aşteptă, ca de obicei, să apară. Trecuse deja cu 20 de minute de ora la care obişnuia el să vină. Era îngrijorată. Ştia că el nu obişnuieşte să întârzie. Se plimba de la o fereastră la alta, aşteptând din moment în moment să-l zărească venind. Zadarnic însă. El nu apărea.

Spre seară, când ea era deja obosită şi se lăsase moleşită pe un fotoliu, se auzi soneria. Se ridică de parcă ar fi avut arcuri şi într-o clipă ajunse la uşă. Era un copil, care îi aducea o scrisoare. Recunoscu după scris că era de la el. O deschise cu nerăbdare şi scoase trei pagini scrise complet. Se aşeză şi începu să citească. Însă de la a doua pagină, ochii i se umplură de lacrimi. Nu putu să mai citească. În minte îi răsunau obsesiv cuvintele: "Am realizat că nu te merit." De fiecare dată când se repetau, ele făceau câte o rană din ce în ce mai adâncă.
Cine îi spusese lui că nu o merită? Oare îi sugerase ea fără să vrea, prin vreun gest? Sau el pur şi simplu voia să se despartă de ea şi invocase un motiv oarecare? Simţea că ameţeşte, că toate castelele ei de nisip se prăbuşesc. Se aşeză în pat sfârşită şi adormi fără să-şi schimbe hainele, cu scrisoarea în mâini.
A doua zi, de dimineaţă, se grăbi la el acasă. Îi răspunse la uşă colega ei, sora lui. Se înspăimântă când o văzu. Faţa ei, roşie de plâns şi de stres, trăda neliniştea. O primi cu căldură şi o întrebă ce s-a întâmplat. Ea evită răspunsul şi o întrebă de el. Îi spuse că s-ar putea să fie în cameră şi se duse să verifice. Se întoarse contrariată. El nu era acolo. Lăsase un bilet în care îi ruga să nu-l caute fiindcă se dusese să-şi continue facultatea în alt oraş.
Ea rămase şocată. Nu se aştepta la aşa ceva. Asta însemna că el voia să rupă pentru totdeauna relaţia lor. Lucrul acesta o durea, dar era hotărâtă să îi respecte decizia şi să nu mai încerce să o contacteze.
Părăsi casa colegei abătută. Mergea fără să-şi dea seama unde se îndreaptă. Ajunse în poieniţa în care ei doi petrecuseră atât de mult timp plăcut împreună. Se întinse pe iarbă cu faţa spre cer. Acesta avea culoarea ochilor lui. O ameţea. Închise ochii şi îl văzu clar în faţa ochilor. Trăsăturile feţei bine conturate şi ochii – ochii aceia învăluiţi în mister!
Simţi nevoia de a alerga, de a-şi descărca bateriile în vreun fel. Se ridică şi o luă la fugă ca o nebună. Ajunse la o apă curgătoare. Stătu câteva clipe aplecată peste balustradă, privind fuga apei. Deodată i se păru că aceasta o cheamă. Se urcă pe balustradă şi îşi dădu drumul.

* * *

Se trezi într-un pat de spital. Era ameţită. Auzea nişte zumzete şi vedea umbre mişcându-se în jurul ei. Nu putea să desluşească feţele, lumina o obosea. Închise ochii. De trezi după câteva ore în bătaia soarelui. Deschise ochii. O rază i se juca în păr.
Privi în jur şi deodată tresări. Văzuse ceva albastru şi era sigură că e ochiul lui. Închise ochii şi aşteptă ca el să spună ceva. Îl simţi aplecându-se asupra ei si deschise ochii. Atunci întâlni cu privirea acelaşi lucru albastru. Era safirul de la gâtul unei asistente.