E pentru prima dată când mi se întâmplă lucruri de genul ăsta. E pentru prima dată când mă simt aşa ascultând o melodie. Nu ştiu ce vreau să spun prin "aşa". Nu mă refer la "I feel so right"-ul din toate melodiile fara valoare. Şi nici nu ştiu dacă e de bine sau de rău.
E seară şi cer cu stele. Albastru safir găurit pe ici pe colo. Iar prin găuri răzbate lumina îngerilor ce se ascund în spatele cortinei. Şi trag cu ochiul.
Ştiu că priveliştea asta e o surpriză din partea lor pentru mine. Altfel, de ce ar mai fi fost albastru safir? Da, ştiu că e un cadou. Şi mă bucur de el. Mai ales că printre îngeri există unul foarte special, căruia i-au apărut mici diamante în colţul ochilor verzi...
Sânt în mijlocul străzii, cu capul răsturnat pe spate, pierdută în armonia cerului. E o muzică superbă a culorilor. Și chiar dacă pare incredibil, e de fapt o singură culoare. Și două nonculori.
Am început să urc. Picioarele nu-mi mai sunt de mult pe pământ. E o eliberare incredibilă, neașteptat de plăcută. O evadare din lumea prea reală și sumbră, care îți aruncă prea multe pe umeri și apoi te întreabă mirată "Dar de ce te doare spatele?".
Urc. Am trecut deja de cele mai înalte clădiri ale orașului. Deja încep să nu mai văd lucruri, ci puncte ce se micșorează din ce în ce. În schimb, mă apropii tot mai mult de găurile din cortina cerului.
Și îi pot vedea. Pot vedea îngerii pândind prin ele. Pot vedea doi ochi verzi, care acum zâmbesc. Le zâmbesc și eu.
Mi-ar plăcea să imortalizez momentul ăsta în vreun mod. "Un dagherotip, vă rog...". Dar în loc de asta, un claxon de șofer enervat mă cheamă urgent înapoi.
Părăsesc locul viziunii clar mai liberă, dar în același timp împovărată. Nu mai văd color. Toate lucrurile în jurul meu sunt verzi.
Ciudat... parcă era o singură culoare și două nonculori. Totuși... cred că sînt două și două.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ţi părerea!