Azi-noapte, neavând cu ce să-mi umplu timpul, am început să fac tumbe, să sar de pe trambulină şi să mă zbengui, de m-au lăsat toate puterile. Aşa m-am bălăcit şi am înnotat până s-a luat lumina. M-am culcat pe la ora 1, doar ce l-am simţit pe Moş Somnilă cum mă gâdila tandru pe la gene.
La scurt timp însă, un ecran demarează ca un carusel şi mi se învârte aievea în cap. În proiecţiile lui, apăream şi eu. Mă mişcam, simţeam iarba, catifeaua, visul. Da, era un vis: flori, pungi, parcuri, avioane, plăcinte, pistoale, prinţese, scorţişoară, garaje, cărţi, clovni, becuri, dragoste..., când dintr-o dată ceva cald şi umed începe să se prelingă, încet, dinspre ochi înspre colţul gurii, după care ia colţul şi tuleşte după ceafă. Nu m-am tulburat câtuşi de puţin, ştiind că părul încă nu îmi era uscat de la scăldatul pe care îl trăsesem. Straniu! Culorile ecranului deveniseră alb-negru, semn că mergeam spre trezie. Totuşi, imediat ce am apelat la obişnuitul sistem de reparat electrocasnice – pumnul – totul a reapărut din nou în culori. Visam frumos.
După vreo oră de reverie, parcă cineva scosese cablul din priză, devenisem conştient de o serie de buburuze care îmi aparuseră pe faţă. Odată unite, acestea au început să lunece, dându-mi o stare de discomfort. Îmi duc mâna prin păr şi îl găsesc aspru, uscat. „Ah, gata!” îmi zic. „M-a prins o răceală şi acum transpir. Totul este în regulă!“ gândesc eu. Mă şterg şi încerc să adorm din nou, când simt că picăturile se înteţesc, de data aceasta însoţite de nişte sunete ciudate, nemaiauzite până atunci. Unul din bobii umezi mi se lungeşte pe buze. Îmi muşc buza şi picătura ia gust. Era sărată! Nu mai gustasem aşa ceva până atunci: apă sărată! De fapt, nu prea gustasem mare lucru niciodată.
– Hmmm… se aude un glas răguşit de undeva.
– Cine-i acolo? gângăvesc eu.
– Eu! răspunde cineva, adică celălalt eu.
– Cum adică, „eu”?
– Ce? mormăi indignat respectivul. Nu mă mai recunoşti? Deja devin tensionat, simţindu-mă jenat că nu recunosc persoana. Era întuneric şi nu ne vedeam la faţă. Sunt eu, fratele tău! clarifică interlocutorul.
– Fratele meu!?... Ah! Scuză-mă că nu te-am recunoscut, dar ai vocea schimbată. Ce s-a întâmplat?
– Ce? N-ai auzit? Să nu-mi spui că ai dormit tot timpul! îmi spune el, reprobator. Măi, eşti culmea! Tot timpul dormi, o viaţă ai şi pe aceea o dormi?
– Da, eram obosit. Am făcut o baie şi mă relaxam. Dar, hai spune-mi ce s-a întâmplat?
– Hmm… părinţii s-au certat, se smiorcăie el.
– Da! Şi ceva nou? încerc eu să mai aplanez.
– Da, dar de data asta a fost foarte rău! smiorcăie el, înăbuşit.
– Hai, spune o dată! mă enervez. Turuie, că mi-e somn.
– Ta... ta...tataa a... a... ve...nit beat hmm... şi... şi a înce...put să facă scandal. A trân...tit hhmmm... uşile şi a trezit-o o... pe... pee... ma...aamaa... I-a spus că nu este... bunăăă... de ni... ni...mic, că stă... hmmm toată ziua...aa pe oo...spăţ... ospăţ...
– De ce vorbeşti aşa, pe întrerupte? mă mir eu. Hai, fii cuminte, îl calmez eu, şi încearcă să dormi!
– Dar, aa...sta nu e totul. I-a… hmmm... mai spus că nu ne mai vrea pe noi doi. I-a spus să ne dea drumul... hmmm!
– Cum adică? S-a săturat de noi?
– Da! Nu vreaa... să mai... mai audă de noi... vrea să ne... arunce în stradă... Cică nu... nu... hmmm... ne mai poa...a...te ţine. Costăm prea mult!
Se făcuse linişte. Nu se mai auzea nimic.
– Mai eşti acolo? iscodesc eu.
– Da, răspunse el. Ce vrei?
– Hmmm, simt ceva umed în ochi. Am două bobiţe, care se preling pe obraz, îi spun eu. Duc, apoi, degetul de la ochi la gură şi spre surprinderea mea acelaşi gust, ca mai devreme: apă sărată. Am apă sărată în ochi! exclam eu, intrigat de descoperire. Ce înseamnă asta?
– Ah! Nu ştii? Nimic nu ştii! Prostuţ mai eşti! Acelea sunt lacrimi, ce apă sărată visezi?
– Da, ele m-au trezit. Cădeau de undeva de sus.
– Erau lacrimile mele, îmi explică frăţiorul.
Plângeam deasupra ta!
– Deci şi tu ai apă sărată! Înseamnă că suntem gemeni!? exclam eu. Amândoi avem... cum le spui tu... lachi... lacrimi. Da, lacrimi.
– Ah! Ce revelaţie! Sigur că suntem gemeni. Dar, ştii ceva? Hai repede, să facem un pact înainte de a ieşi afară: orice s-ar întâmpla cu noi doi, lacrimile acestea, care arată că ne apropiem de pământ, să ne unească şi să ne iubim mereu. Vrei?
– Da, vreau. Vreau să fiu iubit şi să iubesc. Măcar noi doi să fim prieteni, dacă lumea nu ne vrea...
Psst...linişte. Mama se culcă. Să nu o mai întristăm şi noi. Noapte bună şi nu mai da cu piciorul aşa tare! îmi spune el cu reproş. Dacă mai apucăm, ne vedem în parcul de distracţie pe 1 Iunie.
– Pa! Şi sper să ni se îndulcească lacrimile. Nu-mi plac deloc lacrimile sărate!
Luminile se sting. La fel şi viaţa noastră. Ecranul dispare, şi cu el visul oricărui plod.
Cristian Lucaci
Articol preluat de aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ţi părerea!